duminică, 2 august 2020

P A L I N D R O M

Cap I.


-Oare Iisus se masturba ?
-Ce prostii scoți câteodată Remy ! E o blasfemie să gândești asta. Normal că nu se masturba, doar era Fiul lui Dumnezeu. Probabil că avea îngeri care să-l masturbeze sau ceva de genu’.
-Haide, stinge țigara mai bine că trebuie să intrăm. Iar fac ăștia gură că stăm prea mult în pauză.
-Îți jur că mă tot uit la pereți să văd pe undeva vreo sonerie. Știi, din alea ca la școală. Care să sune de intrare, semn că trebuie să o tai înapoi pe plantație.
-Nu e departe nici asta. Corporația nu te plătește să fumezi țigări. Am greșit locul frate. Poate eram ceva mai norocoși daca lucram pe o plantație de tutun, aveau mai multă empatie față de noi. Până la urmă ne număram printre clienții lor fideli, ce dracu’ !
Își urmau astfel drumul spre cubiculele lor. Acele cubicule servind drept incubatoarele noi generații de homunculi. Homunculii mileniului 3. Doctorul Faustus era mare diletant comparativ cu arta Corporației de a aduce la ființă noi creaturi. Creaturile dezvoltate în eprubetele noii birocrații, birocrație ce va să ducă la desăvârșire stirpei funcționarilor. Un salariu decent și stabil le va menține trează iluzia de libertate, ierarhizarea complexă, de monstru himeric cu infinite capete va ascunde imaginea de ansamblu, imagine lipsită de sens, ieșită parcă din mâna unui artist anarhic.
Iconoclasmul era privit în continuare drept crimă de lez-majestate, reprezentanții lui fiind eliminați încă din fașă, celule maligne ce nu au ce căuta în organismul perfect uniform al Corporației. Eliminarea lor se executa fără scrupule, structura ierarhică înlesnește procesul într-atât încât cei scoși din schemă aproape că aprobă ceea ce li se întâmplă, văzând concedierea lor ca pe ceva firesc, dictat de fatalitate. Cum decurgea totul ?
Un Șef Mare hotăra într-o zi că pula lui ar arăta ceva mai mare dacă de la începutul lunii viitoare o echipă dintr-o țară-al-cărui-nume-nu-îl-reținuse-
 
niciodată s-ar micșora, să zicem, cu vreo 12, hai 14 membri. Cum compensarea pentru faptul că natura l-a nedreptățit cu dimensiuni infime ale organelor intime nu servește drept motiv suficient pentru concedieri, șeful nostru trebuie să lucreze la găsirea unui alte cauze, ceva mai rezonabile. Visând în tot acest timp la ziua când va deveni un șef și mai mare, suficient de mare pentru ca pula mică să fie destul ca rațiune pentru a da oameni afară.
Începe atunci munca de “documentare”. Se iau la puricat rapoarte, instrumentul de uz zilnic al șefiei, se modelează cifre până ce vor indica în mod clar că, DA, e într-adevăr necesară o restructurare a echipei din țara-al-cărui- nume-nu-îl-reținuse-niciodată.
Generarea rapoartelor cade evident în sarcina unui Șef mai Mic, doar cel ce le comandă ține la obiectivitate și, în special, ține la poziția sa de indolent cu leafă de cinci cifre. Așa ajunge Șeful mai Mic să îi așeze pe birou rapoartele cerute, iar el, cu ochiul său de uliu versat în analiza datelor constată că da, nu e altceva de făcut decât să ia greaua hotărâre de a se dispensa de cei în plus. În plus, se felicită în sinea sa ( apoi în nenumărate alte ședințe) pentru a fi contribuit cu prevederea sa la bunăstrarea și, cine știe, poate chiar la supraviețuirea Corporației. E aproape un Erou, ce să mai !
Vrerea lui este transmisă mai departe unui Șef și mai Mic, care o pasează la rândul său mai jos pe lanțul de comandă, până când ajunge la cel ce trebuie să transmită vestea celulor condamnate. Această ultimă verigă a lanțului este de obicei o persoană cu care ai ajuns poate să te împaci, dacă nu sunteți chiar prieteni. Ieșiți în pauze la țigară, după muncă la bere, după zile mai grele la un cui băgat în parcarea firmei, în fine, după luni lungi de robotă la un team-building pe banii Corporației.
După care te vezi închis cu el într-o sală de conferințe. Dintr-acelea a căror atmosferă devine dintr-odată ciudată dacă se întâmplă să găzduiască mai puțin de trei suflete, la fel cum devine plictisitoare când clocotește de angajați angrenați fie în vreun brain-storming fictiv, fie în vreo ședință de bârfă colectivă, fie în vreo analiză a valoroaselor rezultate ale echipei. Cincinalul nu a dispărut, a luat doar formele capitalismului. Iar bârfa, aceasta rămâne eternă. Doar cu brain-storming- ul e ceva mai greu, necesită abilități mai puțin întâlnite prin Corporație.
 
*


Te vezi deci închis într-o asemenea celulă împreună cu șeful tău direct, cel căruia când te adresezi cu Boss ai șansa de a scăpa fără eticheta de cocalar. Prin minte încep să ți se deruleze multe și diverse filme. Începe One-on-One-ul.
-Stai puțin boss, că nu îmi place scaunul ăsta. Parcă e din ăla de bar, îmi vine să îmi deschid o bere, da’ nu am de unde.
-Bine, așează-te tu confortabil că eu oricum trebuie să aduc niște acte, am uitat de ele, scuză-mă.
-Da boss, aici sunt. Du-te unde ai tu nevoie.
Rămas singur în sală, pe un scaun ce nu-i mai trezea pofta de a trage la măsele, nu dură mai mult de câteva secunde până începu să se plictisească. Îi atrase mai întâi atenția telefonul de conferințe de pe masă.
-Ce avem noi aici ? De pe drăcia asta se întâmplă acțiunea pe zonă. –Ionescu trebuie concediat, ocupă-te de asta cu prima ocazie ! încerca el să imite vocea Șefei de Afară, pe care o văzuse o singură dată, patinând pe floor cu câteva sticle de vin în brațe. –Este o adevărată rușine la imaginea Corporației, nu știu cum a trecut de HR-ul vostru !
-Da, e cam dobitoc copilul ăsta, fac bine să îl dea afară, își spuse el. Dupa care se plictisi și de această ședință închipuită și începu să fantazeze despre cum va decurge discuția cu Silviu, șeful plecat după acte.
-Era cazul să primesc o promovare sau măcar o mărire acolo… N-am fost eu cel mai harnic de pe aici, dar oricum sunt mai Okay decât idiotul ăla de Ionescu. Cu vreo 100 de euro extra la salariu poate reușesc și eu să mă mut într-un loc mai liniștit, scap de plânsetele plodului din vecini, m-a terminat cu somnul de câteva zile. Măcar de era copilul meu, știam pentru ce mă trezește la 3 dimineața.
-De 100 de euro aș avea să îmi iau destule geuri pe lună, măcar nu mă mai deranjează nicio orăcăiala, o sa fiu bine în fiecare seară… Da, aș avea ceva bani de cheltuială…
 
-Scuze că te-am lăsat singur, reveni Silviu, curmând calculele lui stângace, tentativă de a schimba banii în geuri de iarbă.
-Deci, după cum am văzut și în ultima ședință de echipă, Quarter-ul trecut a fost unul foarte bun… Din păcate am hotărât totuși să încheiem colaborarea.
Câteva secunde dupa asta păreai să asiști la un moment de reculegere. Câțiva neuroni sigur au căzut la datorie. Reculegerea le era dedicată lor. Episodul unui doliu neuronal. Rămas fără job, cu speranțele înșelate, nu știa neam cum să reacționeze la cele auzite.
-Desigur, ne vom asigura să capeți un pachet compensatoriu generos și vrem să știi că decizia aceasta nu reflectă deloc activitatea ta în slujba Corporației. Din motive strict obiective suntem forțați la această măsură. Îți doresc tot norocul din lume, ești un băiat isteț și sunt convins că vei reuși oriunde vei merge.
Primul instinct al celui concediat ? - ‘tu-ți gura mă-tii, nu pot să cred că mi se întâmplă tocmai mie asta! Fix acum frate, asta îmi mai trebuia ! Însă odată vestea primită, șocul inițial pare a fi fost absorbit de acea parte din noi ce ne face a accepta voința celorlalți ca pe ceva inevitabil.
Copilăria singură pare a fi etapa când încă ne mai luptăm pentru impunerea propriei voințe. Rebeliunea împotriva părinților - prima manifestare a acestei tendințe. Zbatere surdă ori isterică, cu dinții scrâșnind și lacrimi în ochi, cu furie de animal încă sălbatic ce-și exhibă tumultos voința-i infantilă, acea voință ce nu știe încă de altele mai puternice, crezând profund în a sa atotputernicie.
Copiii ale caror doleanțe le sunt respectate cu sfințenie de părinții orbiți de iubire pot evolua fie în adulți ce consideră că totul li se cuvine, că voința lor e suverană, fie capătă gustul triumfului ei, transformându-le existența viitoare într- o perpetuă reiterare a acestei experiențe originare.
Apoi sunt cei cu voința căzută pradă tiraniei părinților. Destinul lor - fie de a crește drept ființe supuse celorlalți, tutoror, fără discernământ, căutând mereu o figură paternă sau maternă care să le dicteze restul traiectoriei în viață; fie de a deveni ființe excepționale, cu un destin greu de prezis, singurul ce merită numele de destin.
 
Concediatul nostru, e greu de zis din care categorie făcea parte. Revenindu- și puțin după constatarea situației în care se afla, izbuti într-un final să bălmăjească primele vorbe ca șomer.
-Da mha Silviu, înțeleg. Asta e, o să văd eu ce voi face.
Formulă clasică a celui ce habar nu are ce va face în continuare, însă l-ar afecta prea mult să recunoască asta. E nevoie să ne îmbărbătam singuri când nu știm încotro să purcedem, altfel conștientizarea deplină a rătăcirii ne-ar imobiliza complet. E nevoie de mai puțină forță să pornești la drum când crezi că ești pe calea cea bună, decât dacă admiți a te afla la dracu’ în praznic. Poate pentru asta majoritatea aleg calea aurită a mediocrității. La final se numără și pașii făcuți în direcția greșită, unii oameni pur și simplu nu suportă startul de la zero.
-Înțeleg bine, a reluat el. Tu nu ai nicio treabă cu asta. Știu și eu că deciziile astea vin de sus, de la ăia Mari. Nha, eu speram să fie Ionescu ăla din locul meu, dar sunt unii cu un noroc de nu-ți vine a crede, adăugă în mintea sa. –Asta e, ce să faci!
-Băi, să știi ca nu e dracul așa de negru, sunt convins că ai trecut tu prin altele și mai nasoale. Hai, capu’ sus boss !
Acesta fiind spuse concediatul se simțea dintr-o dată ceva mai liber, departe de el să mai ceară o justificare pentru motivul care-l lăsa șomer. Totul i se părea în ordinea normală a lucrurilor, Șeful primea și el ordine de mai sus, Șeful său poate le primea și el de la altcineva și tot așa, la infinit. Era absurd să poarte pică pe Silviu, pentru ce să strici o tovărășie din cauza unui incident ca ăsta. Poate în definitiv chiar merita asta, venea la munca prăjit cam prea des în ultimele zile.
-S-or fi prins și ei de ceva. Să văd doar cum o scot la capăt cu chiria lunile astea. Până una alta abia aștept să ajung acasa și să fumez un cui, asta înseamnă să ai o zi grea.


*
Cu aceste gânduri în cap se împăcă cu soarta și lui îi urmară alți 11 sau poate chiar 13 colegi, care vor asculta aceeași frază seacă ce le anunța încheierea
 
colaborării. Vor trece poate prin aceleași stări fluctuante, de la șocul inițial adus de grija zilei de mâine, la indignarea că munca susținută nu ți-a fost apreciată, frustrarea condiției de om dispensabil.
La sfârșit se vor împăca și ei cu faptul împlinit și ei vor strânge cu caldură mâna lui Silviu, absolvindu-l de orice vină ( -Ehhh, doar știm și noi cum e cu conducerea, fiecare primește ordine de mai sus, săracii), resemnându-se cu noua condiție de șomeri.
Niciun protest, nicio scenă, de parcă toți cei dați afară ar participa la un soi de concurs de maturitate, unde se întrec în a-și arăta lor înșile și celorlalți gradul înalt la care se situa fiecare. Maturitatea, noua formă de manipulare a maselor.
Cineva se revoltă că a fost dat afară pe nedrept ? Amintește-i că a fost de acord cu un contract ce prevedea că oricând i s-ar putea întâmpla asta, așa că ar face mai bine să arate puțină maturitate și să își asume deciziile.
Primești ocări de la ultimul prost de pe lume și îi răspunzi cu aceeași monedă ? Maturitatea ar trebui să te înfrâneze. Dorința ta în momentul acela era poate de a-i modifica structura fizică, trebuie însă să dai dovadă de maturitate și să treci cu vederea totul. Întotdeauna să întorci și obrazul celălalt în fața neobrăzaților. Voința naturală întâlnește în secolul XXI jugul maturității.
Îndrăgostit peste urechi de cineva care te vede doar ca pe un prieten? Maturitatea te invită a rămâne în continuare prieteni. Evident, astfel se cere a fi comportamentul oamenilor maturi, iar tu nu vrei să fii considerat altfel. Indiferent că simți împunsături în inimă de fiecare dată când o vezi, că simți dureri de cap de fiecare dată când o vezi cu alții, că o găsești adesea adorabilă, dar trebuie să te forțezi să nu o strângi în brațe. Indiferent de toate astea, tu trebuie să dai dovadă de maturitate.
Valoarea maturității obligă la negarea celor mai atavice porniri ale noastre. Pornirea de a răspunde atunci când te simți neîndreptățit, de a te apăra atunci când te simți atacat, pornirea de a-ți păstra demnitatea umană, poate. Pălesc toate în fața maturității, această valoare sui generis a Noii Lumi.
Iar Corporația? Ohhh, cum știe ea să prețuiască maturitatea, cum o exploatează de bine astfel încât 12 din 12 angajați aruncați pe ușă afară știu
 
măcar să își ia zborul ținând strâns în brațe maturitatea lor iubită. Job-less, dar matur, băi !
Iar lucruri injuste și arbitrare trebuie să li se întâmple oamenilor maturi, așa sună glasul Evangheliei noului capitalism, Evanghelia unui Cer nou și a unui pământ nou, plin de indivizi exultând de maturitate, ce lua-vor cartea aceasta la pulă încă de la prima pagină ( cum îndrăznește ereticul ăsta să scrie așa despre domnul și stăpânul nostru Iisus Hristos ? Cineva ar trebui să-l învețe cuvioșenia vremii mature, încetând să mai atârne cuvinte aiurea în pom ).
Maturitatea susținea impecabil demersul concedierilor, extracția celulelor redundante lua loc fără niciun incident, rapid, eficient, aproape nedureros. Dentiștii ar face bine să învețe de la Corporație.


*


O soartă identică îl aștepta în curând și pe Remy. Iconoclast prin excelență, reușea să vadă clar chipul absurd al uriașei construcții pentru care lucra. Simțea aici aceeași lipsă de sens pe care uneori o descoperea și în sine, până ce-i pica în mână vreo carte, sub priviri o pereche de ochi căprui , tăciunea molcomă a unui joint umplând întreaga cameră de fum. Era dintre aceia pentru care sensul e ceva ce trebuia simțit, deslușit prin sensibilitate. Rațiunea îi servea doar pentru supraviețuire, nu și la înțelegerea scopului pentru care se afla pe aici. Iar supraviețuirea lui ținea oarecum de magie, era o surpriză pentru el cum de a putut răzbate prin aproape trei decenii de viețuire.
Trebuie că și rațiunea avea ceva magic, își zicea uneori. La Blaga citise că primul lucru pe care-l ai de făcut după ce descoperi că viața nu are sens este să îi oferi tu unul. Dar să se mai ducă în pizda mă-sii și Blaga și a sa corolă de minuni a lumii. De parcă ar fi atât de facil să conferi un sens existenței. Marii întemeietori ai Religiilor, fondatorii sistemelor sociale cele mai utopice, veritabile icoane ale neoparadisului terestru, marii erudiți cu ale lor tomuri groase, folosite drept pietre de temelie pentru ziguratele gândirii lor monumentale, blândețea și caldura din vocea unei bunici pioase. Enumerarea tuturor celor ce au eșuat într-un final în
 
a da un sens lumii noastre. Sau poate doar a lumii lui. Ar fi existat șansa unei scăpări și pentru el, însa Ea era prea mult în mintea sa și prea puțin în patul său, în viața sa. Iată-l ajuns deci în bolgiile absurdității, în templul fără de Logos. Iată-l în slujba Corporației, iar tura lui era de abia la început.


*
-Mama, stă boul ăsta în coadă de 20 de minute ! Unii oameni chiar nu au ce face cu timpul lor, mă jur.
-Hai că îl iau eu, să vedem ce mai vrea și ăsta. Sper să nu fie alt prost de bubuie.
O tăcere de câteva minute bune, cât să îi oferi boului din cealaltă parte a liniei ocazia de a-și sughița problema. Ochi dați peste cap, microfonul dat peste ureche, un ultim gest de pudoare, cât să nu audă fraierul toate înjurăturile proferate la adresa lui. Cubiculul său devenise de mult o catedrală a sudălmilor, iar el era abatele ei suveran.
-Desigur, vă pot ajuta cu situația întâmpinată ! Formulă stas, impusă de criterii- ale-evaluării-calității-interacțiunii cu Clientul. Altfel, nimic mai găunos decât propoziția asta, mai lipsit de acoperire. Oare câți mai cunosc rostul verbului “a ajuta” ? Aproape că am uitat de aproapele nostru, ajutorul s-a preschimbat într- un serviciu comercial, aproapele a devenit Clientul. Drumul către instituționalizarea instinctelor umane.
Cinci minute pe ceas după proclamarea disponibilității sale de a îi sari în ajutor bietului fraier, cavalerul modern cu armură durată în sute de apeluri cu proștii, pe o marțoagă gata să cadă, de la atâția draci adunați în sute de apeluri cu proștii - acest cavaler se lansă acum într-o perorație ce l-ar face pe însuși Cicero să muște ofticat din togă, invidios pe talentul oratoric al bietului nostru corporatist.
-Nu îți face sânge amar Cicero, căci până și Cavalerul Tristei Figuri avea mai multe șanse să răzbească contra morilor de vânt decât avea Remy în a se înțelege cu specimenul de acum.
Asistai totuși la un spectacol oratoric de primă mână. Limba de lemn a socialismului ori Nouvorbirea lui Orwell își găseau traducerea exactă în proaspăt
 
născutul limbaj tehnic al lumii IT. Lume ce s-a ivit pe nesimțite, revoluție a vechilor paradigme ce s-au succedat până atunci. Revoluția agricolă, cea industrială, Era Atomului și acum asta. O nouă lume, condusă de noi coordonate economice, sociale, culturale. Și ca orice nou univers uman ce se respectă, guvernată de proprii Zei. Vicarul acestui nou pantheon pe jilavul nostru pământ – Corporația. Iar ea cerea de la tine să îți personalizezi Clienții. În caz contrar minus 2 puncte la evaluarea lunară.
-Cum pizda mă-sii îl chema pe ăsta ? Stai să verific repede. Ahhh, mi-am amintit.
-Un nume am, dar nu și figura umană cu care să îl asociez. Greu de făcut așa ceva.
Pretenția multora de a renunța la judecarea semenilor după elemente exterioare, bunăoară numele, doleanța aceasta părea a fi atinsă. Nu mai judeci pe cineva dupa etichetă. Îl tratezi doar cu aceeași atenție cuvenită oricărui altui prost. Doar să îl personalizezi. Plus 2 puncte la evaluarea lunară.
Pentru cineva îndrăgostit de sine o discuție cu asemenea indivizi – Clientul secolului XXI, acest privilegiat al sorții, binecuvântat cu darul suprem de a avea întotdeauna dreptate – ar reprezenta o sursă zilnică de gâdilare a Ego-ului.
Te apuci ai prezenta metodic potențialele cauze ale problemei despre care a răcnit inițial. Folosești termeni specifici, tehnici, exhibând o monstră a cunoașterii ezoterice ce se află în posesia ta. Arunci apoi și câteva cuvinte pe care le-ar putea pricepe, cu ținta de a construi o punte de dialog.
-Da, Internet-ul pare a fi disfuncțional, așa indică expertiza noastră preliminară.
-Ahhh, daaa, la asta mă gandeam și eu, bănuiam clar că aceasta este problema, dar am zis, nha, să vă contactez, o opinie în plus nu strică niciodată, nu ?
-Plusează specimenul !
Punct în care trebuie să iți impui autoritatea de expert incontestabil în domeniu. Despici firul în patru, explici detaliat planul de bătaie, te dezici de la unele chestii spuse anterior, realizînd că erau niște bălării cât tine de mari. În definitiv, trebuie să îți arăți și latura ta umană, supusă greșelilor ca orice altă ființă. Puntea de comunicare e stabilită.
 
Îi acorzi pașii de urmat apoi, de parcă ai ghida un bebeluș să se întoarcă înapoi în pătuț, pentru a te lăsa și pe tine să dormi liniștit măcar un ceas. Cum bebelușul nostru de la telefon are la fel de multă stamină intelectuală ca și un sugaci, se cere să îl ții de mână la fiecare pas făcut, să îl lauzi atunci când reusește să facă ceva de unul singur ( -Perfect, acela este butonul pe care trebuie să apăsați. Nu, nu click dreapta, click normal. Grozav, v-ați descurcat exemplar ! ), să îl aduci pe calea cea dreaptă atunci când o ia razna ( -Nu, eu propun să închidem toate ferestrele deschise până acum și să inițiem un nou proces. Cum, aveți 73 de ferestre deschise în momentul acesta ? Haideți mai bine să dăm un restart la calculator. Da, butonul rotund de pe unitate. Grozav, v-ați descurcat exemplar!), să îi indici când totul s-a încheiat cu bine ( -Gata, aceasta a fost totul. Vă mulțumim pentru răbdarea arătată! ) și la final să îi dăruiești o bomboană ( -Iar pentru a compensa pentru situația întâmpinată vă vom oferi o extensie a … ceva ceva).

Deznodământul însă, el este acela după care jinduiește fiecare Narcis îndrăgostit de sine. Indiferent de cât de mult ai admira tu însuți imaginea din licărirea lacului, nu se poate compara cu cea pictată de un prost ce te admiră sau de cineva care te iubește cu patimă. În ochii ambilor reprezinți o zeitate. Depinde doar de onestitatea ta cum alegi să tratezi aceste imagini primite ca ofrandă. Remy știa bine că toate laudele vizând skill-urile sale tehnice erau fix apă de ploaie. Ca și cum te-ar cuprinde o mândrie nemărginită că ai izbutit să înveți un copil alfabetul, luând mulțumirea lui drept semn clar al superiorității tale incontestabile. Munca în Corporație te reduce la statura unei educatoare ce servește drept promotor al alfabetului lumii IT, a gramaticii electronului și  sintaxei configurațiilor de rețea.
A lua de bună perierea unui bătrân depășit de tehnologia actuală și a te felicita pentru înalta cunoaștere, aceasta pentru Remy prezenta ceva impudic, rușinos. Cinic la suprafață, negativist, ziceau unii, îi venea greu când primea gratulația vreunui Client, ce îl aprecia de fapt pentru banale cunoștiințe elementare. Roșeața de pe chipul său – expresie poate a jenei pe care o ai întâlnind pe cineva care încă se mai miră ca la un truc magic văzând vâlvătaia focului produs de o brichetă. Toate acestea în secolul XXI, perioadă de apogeu a vanității umane. În niciun alt Ev nu s-a pupat omul în cur mai vârtos decât acum.
 
Trebuie să ai ceva din stofa unui colonialist plecat după pradă pentru a-ți putea aroga asemenea merite nemeritate. A ști să faci distincția între mediocritate și excelență. Doar celei din urmă i se cuvin laudele, admițând că laudele ar avea vreun rost.
După apologii și pupat în cur pentru a fi fost asistat în mod exemplar, după ce auzi că ar dori să transmită și către management feedback-ul său ( americanii și iluzia lor în puterea feedback-ului, locuitori ai unor meleaguri în care Kudos-ul ține de foame), în fine, că ar vrea să își exprime gratitudinea pentru modul în care a fost tratat, urmează o altă formulă magică în tărâmurile Corporației. Aceea ce dă de înțeles enoriașilor că suntem aievea Imperiului Regelui Soare, acela în care astrul nu apunea niciodată.
-Noi suntem disponibili 24/7, domnule … ( -Căcat, iar am uitat cum îl chemă)
…domnul meu…stimat. Deci dacă mai aveți și alte nelămuriri nu ezitați să ne contactați. ( -Ne-ar face placere să vă auzim din nou glasul critalin, zvâcnind de spirit pur. Deși semnalul e atât de prost de zici că vorbești din beciul în care ți-ai îngropat 3 generații succesive de strămoși).
Headset-ul cade instant victimă podelei, suferă mai întâi o coliziune directă cu scaunul de birou, atacat la rândul lui de firul prelung al căștii, ce pare a avea o răfuială personală cu unul dintre picioarele sale. Prins fără voia lui în acestă altercație a pieselor de birou, hotărî că și-a câștigat dreptul la o primă țigară. S-a scurs deja un ceas de la începerea turei, totul pare a fi liniștit și să se mai ducă dracu’ regulile alea stupide despre câtă pauză ar trebui să iau pe zi. Oricum de la atâta fumat o să iau cândva o pauză definitivă. Garantat.
-Hai că eu ies la o țigară, m-am super plictisit.
-Du-te boss, rupe plămânii în tine.
-Îți dai seama că pentru asta trăiesc. Daca intră ceva între timp vă descurcați voi, sunteți băjeți mari.
Deschise pachetul și numără câte țigări mai sunt în el. Patru. Maxim vreo 3 pauze, poate mai cerșește de pe la cineva o a cincea. – Hai că o să fie bine. Bine pentru producătorii de țigări. Cotizez la ei cum nu am cotizat la niciun dealer din câți am cunoscut. Asta este, mergem mai departe !
 
Și trecu mai departe, pe floor, aproape de biroul Ariadnei. O surprinse completând pe Facebook teste despre norocul în dragoste sau ceva asemănator. Un copil la activ, ochi albaștri, durdulie, trup pe care Rubens l-ar fi folosit sigur ca model. Piele albă ce îmbia la atingere, minte înceată, ce încuraja atingerea. Dacă nu ar fi fost copilul ar fi fost totul prea simplu, prea la îndemână. Ahh, dacă nu ar fi fost copilul, dar și soțul.
-Da, nu mai vreau complicații din astea, mi-au ajuns, hotărî el în timp ce trecea pe lânga biroul Ariadnei. O fi la îndemână, dar până la urmă nici ce-i în mână nu-i minciună. În plus, tipa pare cam țicnită, ochii ăia albaștrii nu ascund nimic bun. Poate că blugii ăia mulați ar ascunde, dar asta e altă poveste.
Spune numai tipe țicnite și una te va și băga imediat în seamă. Nu dură mult și Ariadna se și întoarse de la birou spre el, lăsând în părăsire pentru moment testele de dragoste, concentrându-se pe ceea ce-i aducea clipa.
-Hey, Remy, ce faaaci ? Nu mai bagi și tu lumea în seamă…Poate că mi-a fost dor de tine, cine știe! Ție sigur nu, că nu te-am mai vazut de-o viață, aruncă ea, mimând supărarea.
-Dacă la fel de bine mimează și orgasmul, rău de încrederea bărbaților ce sunt cu ea. Ori poate îi alegea suficient de bălani cât să pună botul la reprezentația ei slabă. E o variantă.
- Ce să fac, am avut doar ture fucked up în ultima lună, abia acum mai vad și eu lumina zilei. Mă duc la o țigară, te scot și pe tine ceva mai încolo dacă ai timp. Și chef.

Nu știa pentru ce aruncase această invitație gratuită. Posibil teama fumătorilor de a ieși singuri la țigară. Ajungi să vezi fumatul ca pe un act eminamente social, într-atât încât atunci când te afli singur la fumoar te simți de parcă ai fi încălcat cine știe ce pact nescris. Thou shall not smoke alone…
Dar în mod clar nu dorea să îi dea apă la moară Ariadnei. În alt context ar fi profitat sigur, nu era vorba doar de sânii ăia plini, mult mai mult îi trezea interesul să stie ca era din Craiova. Curiozitatea de a afla cum este să fii cu o olteancă, la fel de importantă ca și contemplarea formelor ei voluptoase. Bărbații par a asocia uneori experiențele culturale cu actul sexual. Contactul cu o nouă cultură pare a le
 
fi mult mai accesibil prin intermediul sexului. Răpirea Sabinelor a fost mai mult decât un simplu episod al siluirii unor venetice. Expresie mitică a contactului dintre două culturi diferite, ce a condus în final la hegemonia Cetății Eterne.
Anticii erau mult mai sinceri decât ar putea fi omul modern vreodată, înțelegeau că Natura și Cultura nu pot fi împăcate decât atunci când recurgem la numitorul lor comun. Iar sexul va rămâne mereu numitorul comun al umanității. Trecând peste istoria glorioasă a Romei, Remy realiză că invitația lui pică puțin aiurea. Efectul nu întârzie mult.
-Bineee, scrie-mi când vrei să ieșim la țigară ! Te voi acompania. Deși ar trebui să renunți odată la prostiile alea, nu sunt deloc bune pentru sănătatea ta. Știi că eu întotdeauna am grijă de tine !
-Normal, mereu ai fost o draguță, voi prețui etern grija ta, căută el să se scoată.
-Alte chestii nu zic să nu fumezi, adăugă ea, aruncându-i o ocheadă voit șireată. Dar să știi că țigările chiar sunt nocive. Și put ca dracu’ !
De când a reluat o aventură cu un fost iubit din tinerețe ce fumează marijuana ca spartul, Ariadna pare a fi devenit o mare susținătoare a consumului de iarbă. Pe o tură de noapte a fost suficient să tragă câteva fumuri dintr-un joint și să mănânce după vreo trei felii de pizza, iar restul programului la petrecut prin toalete, vărsându-și de zor mațele.
Dragostea trebuie sa fie oarbă însă, căci iat-o făcând iar aluzii la euforia alimentată de iarbă, pe când tutunul nu îți poate dărui în schimb decât sindromul tabagic fetal, cancer, bronșita, emfiz pulmonar, ateroscleroza și alte minunății de genul. Era cazul ca istoria drogurile să însemne mai mult decât contrabandă, înțelegeri între interlopi, corupție politică și excese ce conduc la decese. Viața amoroasă găsește întotdeauna un mod de a se implanta în Istorie. Iată o altă probă.
-Alte chestii nu pot fuma la birou, nu pe zi cel puțin. Așa că am să mă mulțumesc cu o țigară pentru moment. Ce ți-ai făcut la par, parcă arată altfel ?
Altă remarcă pe care nu trebuia să o facă. Au trecut câteva minute bune de când o ard pe la cubiculul ei și pauzele nu se măresc, dimpotrivă. Risca să își
 
mănânce ultima pauză, cea de pe finalul turei, doar pentru curiozitatea lui falsă de a ști ce adaosuri a mai adus Ariadna lookului său.
-Nu, nu am făcut nimic. E la fel de lung și de mătăsos ca întotdeauna. Doar că nu mi-ai mai dat tu atenție în ultima vreme…
-Îmi cer miliarde de scuze, am fost un ignorant. Arată mirific părul tau, întotdeauna a arătat astfel, să știi.
-Stai doar să vezi cât de mișto s-ar simți alunecând pe pieptul tau…
-Da, acuma chiar trebuie să mă car, își zise el. Discuția a escalat destul. Nu că nu mi-ar plăcea direcția în care evoluează…dar e suficient.
-Sunt convins. Hai că mă duc la țigară, vorbim mai încolo. Pa Pa !
-Paaaa, să-mi zici când mai ieși.
-Da, îți zic. Mersi că mi-ai dat forward la mail-ul ăla.
-Cu drag !
Cu drag pe dracu’. Hai ca mi s-au dus 6 minute din pauză. Fumat și apoi înapoi la ale noastre entretiens avec les fous. Nu mai trece odată și ziua asta…


*
Remy reprezenta un soi de dizident în cadrul Corporației. Ca exponent a ceea ce am numi artele liberale, i se citea pe față desconsiderația resimțită față de tot ce vedea de îndată ce pășește pe ușile rotative. I se citea în glas același dispreț cinic când vorbea cu Clienții. Dispreț amestecat cu milă, mila pe care o ai față de cineva net inferior ție, până ce nu se activează mânia, până ce exigența nu își intră în rol, la fel și brutalitatea incizată adânc în ființa umană, aceea ce îți dictează să sfărâmi în bucăți orice exemplar inferior ce-ți iese în cale. Selecția naturală își face treaba în continuare. Darwin și a lui clică nu l-ar putea scapa însă de amenințarea ce plana asupra jobului său. Evaluarea calității a fost întotdeauna călcâiul lui Ahile când venea vorba de Remy. În ce consta ea ?
Dezvoltă o formulă de măsurare a slugărniciei pe care o poate atinge un om. Înmulțește totul cu doi. Adaptează totul la cerințele unei piețe specifice.
 
Adaugă încă câteva procente, cât să îl poți controla pe cel evaluat după bunul tău plac. Pune-l zilnic în postura de a testa teoria lui Einstein ce zicea că numai prostia omenească cuprinde infinitul. Lasă-l sa constate asta zilnic. Pune sub interdicție orice reacție la adresa acestei constatări. Impune-i să trateze fiecare prost ca pe un om normal. Impută-i lui greșelile prostului. Mai mult, învață-l că e o onoare să ia asupra sa prostiile lui. Activitatea din Corporație trebuie să fie asemenea unui martiriu. Dă-i constant impresia că întreaga sa muncă atârnă de o singură interacțiune în care își poate trăda adevărata părere față de prostul din față și că nimeni nu îi va lua partea când va fi de ales între el și Client, fie el și ultimul nebun cu acte. Indignare, frustrare, nervi justificați – nimic din astea nu au ce căuta la un membru al Corporației. Dacă există, se cere degrabă refularea lor. Poți deveni un individ cât mai periculos pentru societatea în care trăiești, atâta vreme cât nu dăunează Afacerii. Iar la final totul se rezumă la un joc de noroc. Supraviețuiești ori nu. Daca ești lăsat de izbeliște ai face totuși bine să arăți măcar un gram de maturitate.
Numai că lui Remy îi lipsea din plin maturitatea. Un copil jucându-se de-a adultul. Înainte vreme se juca pe pagini veline, așternând acolo cu mișcări line toate cele ce i se perindau prin minte. Unii socoteau că are talent, alții nu îi înțelegeau scrisul, cei mai mulți, aceștia nu depuneau eforturi să afle ce ar fi scris el. Poate că ar fi putut să facă ceva cu scrisul, dar nu mai simțea pornirea să încerce.

*
Mai băga deci o țigară. Bukowski a descris cel mai profund gând când scria despre el și iubita sa că “stăteau pe bănci tari, fumând țigări pe care nu voiau să le fumeze”. Imediat înainte de despărțirea lor. Puțini sunt aceia ce au experimentat exact trăirea care te încearcă când sudezi țigară după țigară. Prima – alegere conștientă. A doua, gest social. Probabil ți s-a alăturat cineva între timp și, purtat de conversație, îți mai aprinzi încă o țigară, ca pentru a menține aprinsă discuția. Semn că subiectul îți stârnea interesul. Altfel.
-Hai că eu sting țigara, am stat prea mult în pauză, pa pa, spor !
Vine apoi consumul ce sare de cifra trei, țigări fumate uneori cu ură, cu îndârjire, ură față de tine, față de viață, față de ceilalți. Și față de Ea. Realizezi
 
nocivitatea lor și vrei să o resimți din plin. Constați absurdul gestul, absurdul existenței și vrei să îl duci până la ultimele urmări, răzbunare puerilă contra Celui ce crezi a purta toată vina pentru asta. Te pedepsești pentru neputința de a-ți stăpâni nervii, înșirând țigară după țigară. Penitențele moderne nu mai implică funii, bice, coji de nucă. Un pachet de Dunhill e suficient.
Au fost nenumărate tentativele de a abandona fumatul. Pachete aproape pline vedeau săptămânal fundul coșului de gunoi, pentru a fi culese înapoi după câteva zile, de mâini ce aduceau cu cele ale unui narcoman de duzină. Curând locul pachetelor de țigări a fost luat de caiete. Mâzgălite cu câteva rânduri doar ori saturate de adnotări, luau și ele aproape instant drumul gunoiului. Un alt viciu de eliminat. Mai puțin nociv pe termen scurt, dar la fel de dăunator á la longue, literatura era expulzată din viața sa ca sursă de rătăcire, drum ce nu duce niciunde. Cartea aceasta, dacă va exista vreodată, riscă aceeași soartă ca și alte carnete ce au precedat-o.
Apoi au urmat relațiile, dar cu ele nu era la fel de simplu ca și cu un pachet de țigări sau un caiet A4. Ajungând la limita la care nu mai suporta să fie doar un prieten, simțea că trebuia să renunțe la ele, oricât de mult ar durea asta. Momente scurte când își recăpăta capacitatea de a-și apăra propriul bine, când înțelegea că țigările îi fac rău, că literatura nu îl va duce nicăieri, că Ea… ce mai contează. Revenea curând la vechile metehne, țigara într-o mână, pixul în  cealaltă, scriind rânduri pe care nu le va citi nimeni niciodată și privind cum fiecare bărbat ar putea avea o șansă cu Ea, mai puțin el. Deși simțea poate că ținea la ea mai mult decât toți la un loc. În fine.
-Ce căcat de idei îmi trec prin minte de la un timp! Tre’ să dorm ceva mai mult, să mai mănânc câte ceva din când în când, am luat-o pe câmpii de tot. Mă lamentez ca ultima femeie, penibil rău. Uite-l pe Victor, mai bine m-aș duce să mă anturez cu el , să văd care mai e treaba.
-Ce zici mha Victor, nu te-am mai văzut de un car de vreme !
-Ce să zic, pe la munca. Eu sunt aici zilnic, nu știu cum de nu am mai dat de tine…
-Da, am avut o groază de ture tâmpite în ultimul timp. De abia mai apuc să văd și eu lumina zilei. Orarul vieții ce avem !
 
-Da, înțeleg. Și în rest cum mai ești ? Îți place aici ?
-Da mha, e ok. Mai și învăț unele chestii…
……………
Dialog întrerupt, căci începeam să mănânc prea mult căcat dintr-o dată. La care se adaugă și tristețea de a vedea cum conversația cu un om pe care îl știam de ani buni s-a preschimbat pe nesimțite într-o conversație de pensionari ce și-o ard prin Cismigiu, discutând cum porumbeii nu se mai cacă ca pe vremuri și asta, vezi Doamne, e o problemă stringentă a prezentului. Desigur.
-Hai că eu trebuie să sting țigara, că am stat prea mult în pauză. Pa pa, spor, succesuri !
-Aș mai fi băgat încă una, dar prea mă plictisea Victor. Înțeleg că fiecare e unic și tot tacâmul ăsta ideologic, dar de ce trebuie sa fie unic în felul lui de a-i plictisi pe ceilalți. Mai am multe de aflat despre diferitele tipologii de plictisitori de pe la noi. De ar mai trăi Caragiale ar fi avut și el de furcă cu asta. Prea s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie. Și probabil că ploaia aia din proverb s-a oprit instant, sastisită de scornelile ciupercilor ăstora. S-a relocat și ea în pădurile tropicale, măcar acolo asista toată ziua la partide de sex, sexul bate plictiseala în orice clipă.
*
Gândea toate astea în liftul de marfă ce urca spre etajul la care lucrează, lift plin ochi de oameni, toți legănându-și badge-urile de gât ca pe niște talange, toți cu priviri pierdute, de parcă s-ar teme să nu li se intersecteze. Da, maturitatea este într-adevăr o virtute cardinală. Numai ca nu toată lumea a aflat vestea. Bunăoară, un copil de 6-7 ani, ce urcase odată în lift împreună cu mama sa, în timp ce Remy, ca un ultim gentleman ce era, le ținea ușa deschisă să intre. Pe hol, fetița îi demonstra mamei abilitățile sale de a scoate limba la necunoscuți. În lift își etala abilitățile întru arta conversației.
-Vă cunoașteți ? întrebă ea către mamă, dupa ce aruncă o privire ștrengară către Remy, urmată rapid de chicoteală.
-Nu, răspunse mama, puțin încurcată.
-Păi și de ce nu faceți cunoștiință acum ? rosti perplexă ea.
 
Două etaje mai târziu tăcerea încă domnea în lift.
-Eiii, răspunse într-un final mama, între adulți nu e așa de simplu.
-Cum așa? veni replica instantă a infantei, oarecum nedumerită, pe față cu o mină ce arăta că habar nu are ce e în neregulă cu adulții.
Ușa liftului se deschise, cele două vecine coborâră în tăcere. Remy continuă să mai urce încă două etaje.
-Ca să vezi, ce lipsă de maturitate la această micuță. Cum își putea închipui ea că “a face cunoștiință” este un act atât de natural? Corporația ar trebui să îi servească drept învățătură. 14 etaje urcate, 10 oameni într-un lift cu capacitate de 300 kg, zero priviri schimbate, 20 db de sunete emise, și alea de la un biet nefericit ce se pricopsise cu o răceală și acum strănuta de zor. Iată chipul Maturității !
-Heeey, Remy, te-ai întors repede din pauză. Ți s-a făcut dor de mine ?
-Clar Ariadna, m-ai prins.
-Păi mai stai puțin pe aici atunci, mai vorbim și noi…
-Aș sta, dar sună aștia în prostie, trebuie să-mi reiau locul în cubicul. Vorbim mai încolo.
-Bine dragă, fugi la cubiculul tău atunci !
De sunat, nu a sunat nimeni în tot restul după amiezii. Poate doar unul, doi Clienți, plini de draci cât pentru alți zece. Comparativ însă cu alte zile era totul lejer. Patru apeluri, dar suficiente tichete de lucrat, cât să îi distragă atenția de la gândurile obișnuite. Îi plăcea să migăleasca la aceste tichete, era singurul exercițiu intelectual ce nu conducea la auto-mutilare. Suficient de greuțe cât să îți confere oarece satisfacții când le rezolvai, suficient de multe cât să crezi că nu-ți pierzi timpul de pomană pe la birou. Cu ceva noroc poți pleca acasă cu gândul că ai întreprins ceva util astăzi, contribuind și tu, în felul tău mărunt, la propășirea neamului uman. Puzzle-uri pentru intelectuali ducându-și veacul în lumea lor matematică, ce-i aminteau de colegii săi din liceu, sprijiniți câte trei de o bancă, concentrați asupra vreunei probleme de mate al cărui raspuns el s-ar fi mulțumit să îl copieze de la spatele culegerii. Nu pricepuse niciodată mulțumirea lor la
 
rezolvarea unei probleme. Paradoxal se arăta prea matur pentru a jubila la descoperirea răspunsului unei ghicitori (cam asta reprezentau pentru el problemele de mate, ca și tichetele de la muncă; x+y egat cât, ghici ciupercă plictisitoare ce e ?), considerând-o o joacă pentru copii, ce nu avea nici în clin, nici în mânecă cu realitatea, dar totuși suficient de imatur cât să dea curs jocului literaturii. Acolo nu se dădeau probleme de rezolvat, sau dacă erau, le trecea cu vederea, nu existau răspunsuri corecte sau incorecte, concluzii, teoreme, asimptote al căror simplă pronunție îl făcea să i se învârte limba în gură și materia cenușie în cap. Un tărâm al libertății pure, cel puțin așa îl concepea mintea lui de copil.

Apoi viața s-a întâmplat. Iată-l în fața monitorului, salariat în prospera industrie a IT-ului. Din păcate pentru el logica era departe de a-i servi ca limbă maternă, iar engleza o vorbea ca ultimul indian. Putea înțelege structuriile logicii, ba chiar înțelegea și utilitatea ei, rămânând însă străină pentru el.
Cuvintele, acestea aveau cu totul alt farmec, le găsea natural, îl întărâtau la joc, îl țineau treaz unele nopți, temperându-l când era nervos, consolându-l în vremuri de restriște, exprimându-i bucuria în momentele de fericire. Limbajul acesta îi era patria, iar el se trezea zilnic călător pe mări straine. Literatura făcea loc codului binar, arta făcea plecăciuni în fața surorii ei mai mici, tehnica. Creația programatorilor era universal acceptată, daca nu chiar aclamată, iar scriitori, ei își mențineau în continuare rolul de note de subsol ale Istoriei.
“This is our world now. The world of the electron and the switch, the beauty of the baud”, sună profeția Manifestului. Se putea adapta ei, dar nu se vedea niciodată ca aparținându-i. Limba în care visa el era în continuare una a vocabulelor, a sunetelor scrijelite pe hârtie, nu a unor înșiruiri de zero si de unu, dansând drăcesc ca-ntr-o Noapte de Valpurgie. Omenirii i-a fost oferită provocarea unei partide de Joc cu mărgelele de sticlă, ce o va îndepărta poate pentru secole de la direcția în care credea el că ar fi trebuit să se îndrepte.
Asta nu însemna că nu avea oarecare iscusință în manipularea noilor ustensile cu care se înarmase omul într-o nouă fază a luptei sale pentru subjugarea Naturii. Termină vreo 20 de tichete în 20 de minute, mulțumi zeilor că
 
nu a mai sunat nimeni între timp și își luă avânt să pornească într-o nouă pauză. Cu siguranță era o zi lejeră.
-Mai ies la o pipă, vrea să mai vină cineva ?
Întrebare rămasă fără răspuns. Priviri ațintite în monitoare, urechi acoperite de căști, minți capturate de lumea virtuală. Cine are urechi de auzit…să audă ultimele piese ce au prins trending-ul pe Spotify.
Coborî fără să mai repete invitația. Cubiculul Ariadnei era gol, își terminase pesemne tura. Liftul era și el gol, se apropia ceasul când oamenii normali, nine-to- five-erii se îndreptau grăbiți spre ieșire, dacă nu erau deja plecați de mult. Încă nu știa daca îi invidia pe acești oameni ce plecau devreme spre casele lor, unde budele nu duhnesc, unde nu e loc pentru tensiunea dintre dorințele divergente, unde poate nu e loc pentru singurătatea ce nu știa nici el când s-a așternut în jurul său. Ori poate simțea compătimire pentru ei, cum uneori i se întâmpla să simte pentru oricine în general, nimeni în particular. Compătimire lipsită de orice fond de superioritate, ce transcende judecata, compătimire întruchipând vorbele după care suntem cu toți o apă și un pământ. Ieremiadele evreilor trebuie să fi exprimat cel mai plastic această simțire. Nimic de mirare că din sânul lor a luat naștere religia ce făcea din Compasiune literă de lege.


*
Important e că la ora asta întreaga clădire părea părăsită. Îi plăceau momentele acestea de solitudine, se simțea de parcă ar fi rămas singur într-o casă înaltă de 16 etaje, cu părinții plecați pentru zile bune, în care ai tot timpul să îți faci de cap. Cum posibilitățile de a-ți face de cap într-o Corporație sunt destul de riscante, preferă să își aprindă o țigară, savurînd ideea că are răgaz cât să mediteze la diverse chestii. Niciodată nu reușea să o și facă, dar gândul că are această posibilitate îl liniștea.
-Mai am doar o țigară, cum dracu’ am fumat atât de mult? Un calcul rapid arăta că a reușit să toace un pachet în mai puțin de 7 ore. Înainte, asemenea consum îl îngrijora doar în termeni de bani cheltuiți. În ritmul acesta ar fi rămas lefter cu
 
vreo două săptămani înainte de leafă. Corporația nu este atât de generoasă pe cât ai crede.
Acum îl interesa mai puțin acest aspect. Știa bine că și cu țigări și fără, tot la fel de lefter v-a sfârși. Asta era natura lui. Altceva îl îngrijora mai nou. Era suficient să se privească în oglindă pentru a-i sări în ochi cicatricea de pe piept. Celor care îl întrebau care e faza cu ea le oferea aceleași explicații ambigue – un semn din naștere, o operație de când era mic, dar nu-mi amintesc de la ce e sau, pur și simplu, un habar nu am de unde e, ia mai lasă-mă în pace.
Era puțin mai dificil cu femeile. Iscoditoare din născare, ajungeau până la adevărate certuri pe motiv că nu le spunea adevărul despre cicatrice. Majoritatea erau însă mai superficiale, se mulțumeau să constate existența ei, începeau să le atragă existența ei, văzând în ea nu știu ce semn al vreunei masculinități năzărite prin fanteziile lor. Adeseori descopereau ce efecte pot stârni prin atingerea ei, cum apucau să capete un control aproape complet asupra trupului ce cu câteva momente mai înainte deținea același control asupra lor. Un condiment în plus în pat, istoria originii ei conta prea puțin.
Remy știa bine cum de s-a pricopsit cu cicatricea aceea, dar abia de curând îi aflase întreaga poveste. Avea opt, poate nouă ani când o ploaie torențială l-a prins în drum spre casa mătușii sale din Florești. O lună mai târziu stătea pe o masă de spital cu ditamai seringa înfigându-i-se în coaste. Golirea lichidului adunat în pleură, cunoscut mai bine ca apă la plămâni.
Contractase o pneumonie ușoară, dar totuși a trebuit să stea câteva săptămâni bune în spital, îndopat cu antibiotice și mâncarea insipidă de pe acolo, cu copii ciudați în jurul său, de o paloare ce-l speria teribil, fără a ști că același efect îl producea și el asupra celorlalți. Cinci luni după, odată trecută faza de convalescență și reintrarea lucrurilor în cursul lor normal, descoperea treptat cum îi crește încet pe piept un guguloi ce ajunse în final de mărimea unei nuci.
Nici un alt indiciu că sănătatea i-ar fi fost iar amenințată, afară de această bilă ce răsărise peste noapte în pieptul său. Noi controale au început, radiografii ce îi băgau frigul până în măduva oaselor de fiecare dată când resimțea pe piept și spate atingerea blocului metalic, injecții în braț ce se preschimbau în vreun buboi
 
de 3-4 centimetrii, regim alimentar infect, încălcat uneori cu câteva dulciuri înfulecate pe furiș, când reușea să rămână singur.
Urmează internarea. De data aceasta nu a mai durat doar câteva luni, se întindea pe aproape jumătate de an. Mediul era și el complet diferit. În loc să aibă vecini de suferință copii de vârsta lui, ca și prima oară, zărea pe coridoare și chiar în salonul său bătrâni încruntați, ursuzi, ceremonioși. Veteranii sanatoriilor,  trecuți prin ciur și prin dârmon, prin lama bisturielor și ascuțișul tuturor acelor medicinale din țară. Mâncarea era ceva mai bună decât înainte, chiar gustoasă, lucru care în loc să îl bucure mai mult îl alarma acum. Vizitele colegilor de la școală se răreau, bucuria inițială de a fi scutit de școală dispărea, dorul i se substituia.
Asistă la lucruri pe care un copil de vârsta lui nu ar fi trebuit să le vadă. Intră în săli de consultație unde bătrâni cu toracele deschise își etalau plămânii uscați ca două smochine, ținuți în funcțiune de un soi de motoraș, scoțând un țăcănit lugubru. Văzu prima oară un vagin, la o fată adusă de urgență la spital, dezbrăcată de urgență, în văzul tuturor celor din salon. Află apoi după câteva zile că fata nu mai este. Un pat gol în urma sa, cearceafuri curate pe patul gol.
Doctori sadici, ce-i apăsau tumoarea cu o plăcere fățișă, intuind poate că durerea provocată îi făcea până și creierul să zvâcnească. Primul lui sărut, Iulia, părul ei blond ce i-a ramas în amintire până-n prezent. Un tub introdus pe gura, făcându-și loc cu violență până în adâncurile vintrelor. Senzație atavică de sufocare, furia că nu poți face nimic pentru stoparea ei. Apoi, într-o bună zi, operația.
Cu toate că nu pricepea mai nimic din ce i se petrecea, putea observa o schimbare radicală în comportamentul părinților. Mama, atât de rece în general, implacabilă, distantă, deveni acum aproape duioasă, grijulie, dispusă la toate nebuniile pe care înainte le-ar fi sancționat drastic. Tatăl, serios și autoritar de fel, acum încerca să facă glume, izbutind să îl facă să râdă tocmai prin felul stângaci în care se manifesta. Toate astea succedându-se unor momente în care ambii păreau pradă unei tristeți cum nu le-a mai întâlnit vreodată la ei.
Indiferent de toate acestea se găsi tot singur în ziua operației. Tatăl era ocupat cu munca, aparent trebuia să se ocupe de ceva ce nu suferea amânarea, iar mama, doar ea știe pe unde umbla. Tăcerea tenebroasă de pe coridor, răceala
 
pereților și sentimentul de abandonare, lucruri ce cu greu le va uita. Deși ca orice copil era înspăimântat la culme de ce putea urma în sala de operații, se ruga ca totul să înceapă cât mai repede, numai să scape de sentimentul de abandon care-l tortura. Primul lui contact autentic cu literatura. Întelegea acum despre ce scria Malot în cartea sa preferată, Singur pe lume.
Operatia începu repede și, după câte putea el spune, posibil să se fi terminat la fel de rapid. Becuri orbitoare deasupra capului larg dat pe spate, masca de anestezie pe față și într-o clipă nu mai simți nimic. Se trezi abia a doua zi în salon, operația părea să fi reușit, mama redevenea treptat la fel de glacială ca și înainte, tatăl lipsea tot mai des, presat de muncă. Totul trebuie că a revenit la normal, își șoptea. O operație reușită.
Peste ani învăță că o cicatrice ce aducea ca și cum ai fi scobit într-un dovleac era departe de a fi rezultatul unei operații chirurgicale de succes. Tot peste ani reuși să înțeleagă schimbările bruște de stare ale părinților săi.
Inițial, doctorii cu a lor știință înaltă au diagnosticat tumoarea din pieptul lui Remy ca fiind nici mai mult nici mai puțin decât o tumoare malignă. Cancer. Tot cu a lor știință înaltă au revenit asupra diagnosticului, concluzând că nu era până la urmă decat o tumoare benignă. Dar nu mai puțin o tumoare. Așa că haideți la scobit dovleacul !
De abia peste alți ani scurși de la tot acest episod află cât de aproape a fost de la a nu mai fi. Ingerarea noutăților i-a luat o săptămână întreagă. I se părea că îi fusese acordată o nouă fisă, atunci de mult. Iar el ca un prost ce este a avut grijă să își bată joc în mod magistral de ea. Viața lui până în punctul acela era o ruină perfectă, iar perspectivele de viitor nu erau nici ele prea colorate. Se simți anchilozat, nu mai voia nimic, se mulțumea să fie un roboțel ca atâția alții.
Unui supraviețuitor i se cuvenea doar supraviețuirea, celelalte nivele ale existenței îi sunt refuzate. Într-o zi ceva se schimbă de la sine. Realiză pentru întâia oară ce înseamnă a fi cu adevărat prezent, vedea cum se conturează lumea în jurul lui, auzea lumina, gusta culorile, înțelegea Timpul. ȘTIA că totul va fi bine. Își aprinse o țigară. Nu mai avea rost să se frământe cu asta…
 
*
-Medicii pulii… Nu sunt în stare să deosebească o răceală de o măsea inflamată. Și au mai turbat și ăștia cu reclamele lor pe pachetele de țigări. Invitații la maturitate peste tot. Rămâneți în viață pentru cei dragi. Mare vrajeală.
Mai găsi o țigară rătăcită prin pachet. Ar prefera să o pastreze pentru drumul spre casă. Adică dupa încă vreo trei ore. Urcă la etajul 12, plictisit de moarte, deprimat puțin de tăcerea de pe floor. Simți o atingere pe umăr, se întoarse și o întâlni pe Ariadna.
-Ce faci măi, nu ai plecat acasa încă ?
-Nu, mai am destul până plec. Dar ce faci tu, credeam că ai terminat programul de mult ?
-Da, dar mai mi-au ramas niște chestii de făcut și mai stau pe la birou.
-Am înțeles. Știi la ce mă gândeam cât am fost afară ?
-La mine ?
-Nu. Sau poate și la tine, ca să nu mint. Dar nu, mă gândeam că dacă ar fi să îmi aleg un epitaf pentru viitorime și pentru oricine ar dori să vadă unde odihnește mărețul Remy Conta, l-aș fura de la Eminescu.
-Ahhh, Eminescu. Ce romantic ! Și ce versuri, ceva din Luceafarul te aștepți ? Sau poate despre cum s-a stins viața falnicei Veneții ?
-Nu, niște versuri ceva mai puțin mainstream, doar nu-mi pune lumea eticheta de hipster degeaba.
-Ia să auzim atunci, ce versuri mai puțin mainstream știi tu ?
-Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Și-ai s-auzi cum iarba crește…
-Da, ești prea profund pentru mine. Ți-am spus că într-o zi o să înnebunești de la atâta citit!
-Posibil. Sau poate o să o iau razna din cauza ta până atunci.
-E felul tău de a recunoaște că ești nebun după mine ? , întreba Ariadna cu un glas miorlăit (care este treaba cu scriitorii ce nu se pot abține de la a-și comenta
 
propriile dialoguri ? dacă conversația în sine nu e destul de vie încât să nu mai aibă nevoie de adnotări, pentru ce dracu’ nu se apucă mai bine de scris pastorale, lăsând romanele în pacea Domnului ? inclusiv deșteptul ce scrie aceste rânduri…)
-Da, sunt complet nebun. Trebuie să mă întorc la birou, am stat iar mult în pauză.
-Scoate-mă mai încolo la o țigară, ține-ți promisiunea ca un domn ce ești.
-Vedem, mai am doar o țigară și pe aia aș vrea să o fumez după ce termin programul. Îți scriu dacă e.
-Lasă că îți scriu eu, că în baza ta…
-Bine, bine. Spor la ce mai ai de facut.

*
Se așeză la birou ca și cum timpul ar fi stat în loc de când se ridicase de acolo. Colegii de pe tură – la fel de imersați în monitoare ca și mai înainte, cu YouTube-ul într-o parte și Facebook-ul în cealalta. Rotița de scoll devansase de mult butonul din dreapta. Veritabilă timonă a navigatorilor web de pretutindeni.
-A mai intrat ceva cât am fost plecat ?
-Nu man, e chill azi. Sper să rămână așa până plecăm.
-Da, ar fi frumos.
Într-un colț, câțiva vorbeau despre team-building-ul trecut. Cine, cât a băut, cine cu cine a stat, cine cu cine s-a pupat, cine a fost lame, cine, cine. Rumegau momentele din trecut, făcându-l pe Remy să și-i imagineze la pensie, povestind ca și acum despre cine-ce-a-făcut-cu-cine-când-s-a-intamplat-atunci-ceva-la-care- am-fost…. în tinerețe. Poate că pensia să reprezinte instituționalizarea unei stări prezente de mult la oameni, încă înainte de a atinge pragul retragerii de pe câmpul de muncă. Ai aici un exemplu.
-Mai bine aș mai fi stat la o țigară, măcar acolo nu trebuia să ascult pe nimeni. Nici aici nu prea e poruncă, dar am înnebunit cu căștile astea pe urechi întreaga zi. Headset-ul nu era altceva decât noua lesă a Corporației. O fi asta o viață de câine, dar eu nu sunt încă tipul care să poarte lesă. Nu tot timpul măcar.
Pulsa ceva pe ecran. Mesaj de la Ariadna.
 
-Hai afară !
-Nu pot, de abia m-am întors. Și nu mai am nici țigări.
-Pai nu afară, afară. Hai puțin pe hol, mai stăm de vorbă oleacă.
-Nu știu, mai așteaptă și tu câteva minute măcar.
-Vreau să îți arăt ceva. Și să îți zic ceva.
Ce ar putea să îmi spună de tot insistă atât. Adevarul e că decât să stau cu triștii ăștia aici, parcă mai mult m-ar încânta compania Aridnei. Așa nebună cum e ea.
-Ne vedem pe canapelele de pe hol în cinci minute, îi scrise.
-Okay, ne vedem acolo.
Nimic bun nu poate ieși din asta, dar acum ce să faci. Și nu arată deloc rău azi. Totuși copilul, după care amantul, mai nou, ca să nu mai vorbesc de soț, toate astea rămân în continuare. O complicăciune ca asta nu-și are rostul. Deși, gândul la formele alea din blugi…
Zona cu canapele era luminată slab de câteva spoturi răsfirate ici și colo. Se întoarse cu spatele și simți dintr-odată ceva umed pe buze. Adriadna i se  încolăcea deja după gât, sărutându-l apăsat, plimbându-și limba prin gura lui ca pe cel mai firesc lucru pe care l-ar putea face într-un loc împânzit cu camere video. Pe nesimțite mâinile îi explorau deja cam tot ce se putea explora în acest mediu controlat, oprindu-se într-un final pe formele din blugii la care se gândise întreaga zi. Gând la gând cu bucurie.
-Toaleta fetelor e întotdeauna liberă la ora asta, sugeră ea.
Primul instinct al lui era să protesteze, cât de puțin, nici el nu știa pentru ce anume. Dar ceva îi spuse să tacă naibii din gură și să o urmeze. Tot acel ceva îi spuse să lase deoparte și precauțiile, intrând în toaletă împreună, indiferenți la camerele de înregistrare din hol. - Să se sesizeze CCTV-ul Corporației cât vrea ! -Ce curat este la fete, au și odorizant din ăla jmecher. Da, totul e țiplă pe aici.
Nu mai apucă să inspecteze și alte detalii, se văzu împins într-o cabină, cu Ariadna suindu-se peste el.
 
-Stai, nu cred că am niciun prezervativ la mine.
-E în regulă, stai liniștit.
Și uite așa te trezești și tu tată. Îți făceai probleme morale că are un copil. Să vezi ce probleme o să ai dacă mai apare încă unul în peisaj, de data asta al tău. Și ce probleme ai avea de va trebui să îi povestești cum a fost conceput. Pensia alimentară vine cam o treime din salariu. O poprire pe vreme de 18 ani nu ți-ar strica. Relaxează-te, trebuie doar să fii puțin atent la sfârșit. Concentrează-te pe ceva neutru. Mâine cred că iar sunt tura 3, altă noapte nedormită. Ce mizerie !
*


Cap II.


Priveliștea era într-adevăr mișto, în față se întindeau ruinele fostei baze sportive Spartac, iar în spate I.O.R-ul, cu lacul său murdar de când îl știa. Nu doar oamenii se pot adapta mizeriei, animalele se pare că au dezvoltat și ele aceleași trasături, dacă nu le-ar fi avut cu mult înainte de a ne ridica noi curul de maimuță până la rangul de suveran peste tot și toate. Dacă te prinde vreodată dimineața perindându-te pe malul lacului ești surprins de contrastul create de penajul sidefiu al lebedelelor ce se lăfăie pe suprafața apei mustind de pestilență. Natura nu s-a arătat niciodată prea pretențioasă când vine vorba de mediu în care își duc viața viețuitoarele sale. Frumusețile ele cele mai edenice ori coclaurile cele mai scabroase, toate îi sunt una. Singur omul pare a fi degenerat de la această binecuvântată indiferență. Fericiți cei ce pot locui în vreo garsonieră ce nu a mai cunoscut curățenia de luni întregi, căci a lor va fi împărăția durerii în pulă. Deplânși fie cei obsedați de curățenie, loviții de OCD, maniacii detaliilor mărunte, căci riscă ca viețile să le fie la fel de mărunte.
Remy ce-i drept nu a crescut în vreo asemenea garsonieră ce ar aduce cu o împărăție a colbului, dar locul era departe de a fi tipicul sălaș al familiei românești tradiționale. Destul să spun că vreme de un deceniu aproape împărțise o garsonieră de vreo 30m2 cu bunica sa suferindă. Prima personă ce l-a învățat ce înseamnă iertarea, iubirea necondiționată, blândețea... Toate încă de la o vârstă
 
fragedă. Lucrurile au avut doar tot timpul pentru a evolua în acestă direcție. Familia tradițională în care se născuse Remy divorțase încă de când era mic. Faza clasică. Curiozitatea ei de a mai cunoaște și alți, mulți bărbați, curiozitatea lui de a descoperi pe unde lipsea ea atât de des. Divorțul a decis totuși în favoarea mamei când a venit vorba de cărui părinte îi revenea blonduțul nostru Remy. Iar mama a decis în favoarea păriților ei. Viața ei era prea la început pentru a și-o dedica îngrijirii unui țânc. Riscurile de a face copii în tinerețe. Astfel a încăput Remy pe mâna bunicilor săi. Poate cel mai bun lucru ce i se întâmplase până atunci.
Cuplu oarecum clasic de bucureșteni, el fost patron de restaurant,  degradat pe vremea lui Ceașcă la statutul de supraveghetor al propriului (fost) restaurant, apoi, la cel de supraveghetor al activității unei măcelării. Comunismul nu vedea prea bine foștii burghezi, având grijă să le amintească întotdeauna cine deținea puterea acum. Însă comunismul nu era stupid, îți aruncă mereu o șansă de a-ți câștiga pâinea, de a avea cu ce să dai o raită duminicală prin Circul foamei din cartier. Pâine și circ, asta dorește poporul, asta va primi întotdeauna. Nimic mai mult.
Relocat la conducerea măcelăriei, bunicul se consola măcar că de acum încolo familiei sale nu-i va lipsi niciodată carnea în frigiderul Fram. Ceea ce nu putea promite oricine în perioada aceea. Cum un mușchi de vită mergea mereu cu un pahar de vin bun, bunicul începu să facă din asta un obicei. Obicei devenit ocupație zilnică odată cu ieșirea la pensie. Obicei ce îl costă un ochi, înlocuit cu unul de sticlă ( un accident suferit după o noapte de beție, în care a confundat linia de tramvai cu o bancă; restul vieții își petrecu diminețile bărbierindu-se până la sânge cu lame Astor și curățându-și ochiul de sticlă cu o substanță ce la fascinat întreaga copilărie pe Remy – amestec de brilantina și spirt medicinal; purta ochelari cu rame mari, pătrățoase, reveniți la modă după anii 2000, amintindu-i  lui R. de gansterii pe care îi vedea prin filme). În fine, obicei ce aproape că îl costă dragoastea lui Remy, căci prea multe griji îl bântuiau de fiecare oară când îl auzea venind acasă, după vizita matinală la Gardul Roșu, beat pulă, cel mai adesea, căzând prin hol sau baie, cu bufnituri ce îi făceau puștanului inima cât un purece când le auzea din dormitorul unde se claustrase, citind vreun roman șutit din “biblioteca” familiei –geamantan pitit în șifonier, doldora de cărți puse la Index de comuniști. Pentru Remy și mintea lui de copil fiecare căzătură putea fi fatală.
 
Trebuiau să curgă ani până ce trecu prin primele sale beții, pentru a înțelege ce înseamnă norocul bețivului, acel noroc care îl conducea mereu teafăr în patul său. Alcolicii au avut de când lumea Larii și Penații lor, ce nu îi părăsesc nicicând la rău și probabil că aceștia vor și supraviețui lumii, altar ancestral al naturii umane. Doar cei din jurul lor aveau de suferit. În cazul său, bunica sa. Terorizată de mult de cotidienele izbucniri de bețiv pașnic ale soțului, femeie cu frică de Dumnezeu și dragoste pentru bărbatul ei, printre ultimele ce înțelegeau că trebuie să îi fie alături la rău, la fel cum i-a fost și în perioadele fericite ale vieții. Căldura din vocea ei cînd vorbea despre bunicul arăta clar că aceastea nu au lipsit. Cum totul în viață trece, acelor momente le-au loc locul datoriile, sticlele de vodka,certurile zilnice, petrecerile aniversare sau nu ce depășeau cu mult bugetul familiei, tentative de a ignora prezentul, gândind la un trecut încă neafectat de Istorie.
În ritmul acesta nu a durat mult până ce apartamenul din Intrarea Părului, cu balcon ce se prelingea de lungul tuturor celor trei camere lăsă locul garsonierii cu vederea spre parcul I.O.R. Remy primi la schimb o priveliște asupra unui parc de cartier, pentru imaginea ce i se oferise privirii timp de 14 ani: Cimitirul Reînvierea. Admirat în întreaga lui splendoare de la etajul 9 al blocului. Nu izbutise să înțeleagă niciodată numele acestui cimitir. De parcă Învierea nu le era suficientă muritorilor. Au nevoie de încă o încercare.
-Haideți să găsim un nume mai bun pentru acest complex rezidențial de veci ! Doar nu vrem să fim precum competiția, nu ? Trebuie să găsim ceva mai catchy ! așa ar fi sunat o conversație a celor ce se ocupau cu marketingul funestului local.
-Ce ar fi să îl numim Re-Învierea ? Prefixul ăsta dovedit ne-a adus mai mulți clienți în toate campaniile anterioare. Eu sunt de părere că merită o încercare !
-Da, hai să facem un Re-Branding ! (ați observat ce am facut aici ? , glumi șefa campaniei). Ne va aduce mai mulți morți !
Zis și făcut.
Și astfel Cimitirul Reînvierea îi servi drept fundal pentru primii 14 ani de viață. Nu trase din această vecinătate cine știe ce înțelepciune profundă. Nu era vreun Cioran care să dea naștere unui nou nihilism având drept axis mundis cimitirul satului. Cunoscuse însă destul de devreme lecția vie despre cât de
 
repede te uită oamenii. Încă din clasele primare, de când pătrundea greoi în tainele operațiilor matematice, știa să numere dățile în care le era dat rudelor să revină la mormintele celor duși. Pariu că nu era formă mai bună de a învăța scăderea. Mai întâi vreo 4, poate 5 vizite lunare, apoi vizitele pentru “mentenanță” ( schimbat florile, poate curățat glodul format în jurul pietrei de mormânt, reaprins candela, în caz că exista), vizitele cu ocazia sărbătorilor, vizitele întâmplătoare ( -Dacă tot sunt prin zonă, să trec și pe aici. Sigur îl găsesc acasă...), vizitele anuale apoi. Și apoi uitarea completă, singurătatea completă, scăderea ajunsă la punctul nul.
Putea înțelege adevărul după care uitarea ne așteaptă cândva pe toți, dar nu cunoștea încă lecția singurătății. Peste ani o înțelese și pe aceasta. Singur ca un câine. Pricepuse sensul adânc al acestei expresii trezindu-se într-o sâmbătă după amiază, după o tură de noapte, speriat la gândul că era zi de weekend. Singurătatea se simte cel mai tăios fie în perioada sărbătorilor, fie în timpul weekend-ului, acest episod săptămânal de sărbătoare, fără de care omul modern ar crăpa la ideea robotei eterne reprezentate de viața sa. Atunci vezi cât de singur ești, privind în gol în jurul tău, opus agitației din jurul tuturor celorlalți. Desigur, nu ești singurul care trăiește această experiență, dar singuraticii sunt de obicei și egocentricii lumii. Și apoi, cu ce mă ajută pe mine să știu că aiurea mai sunt și alții ca mine, când mie îmi vine să țip, incapabil să-mi stăpânesc tristețea. Tristețea unui copil ce a fost lăsat singur în dormitor, în vreme ce restul familiei petrecea veselă în sufragerie. Se întreabă numai ce a făcut greșit. Atunci, ca și acum, la aproape 30 de ani. Nu prea contează răspunsul. Se ducea să își cumpere o sticlă de vin.


*
La 14 ani, după ce își văzu moaca de puștan pe plasticul buletinului, Remy schimbă priveliștea cimitirului sumbru cu cea a unui parc pe atunci cu adevărat flamboayant. După iarnă părea să fi venit și o primăvară a imagisticii rezidențiale pentru el. De ar fi fost așa. Nu la multă vreme după ce întreaga familie de 3 persoane se muta într-o garsonieră ce putea găzdui maxim 2, bunicul căzu la pat. Alcoolul consumat aproape întreaga viața l-a cruțat de orice belele cu sănătatea
 
până în acel moment. Cancerul nu fu atât de iertător. În mai puțin de o  săptămână totul era săvârșit. Metastaza, termen lugubru pe care Remy îl va asocia întotdeauna cu filosofia ( făcându-l că aibă o ură ascunsă pentru ea pe tot parcusul anilor cât a fost student întru Iubirea de Înțelepciune), s-a instaurat rapid, lovitură de stat fulgerătoare ce răstoarnă cu mână de fier conducerea pe care credem că o aveam asupra propriului corp. Iluzii de copii, la care Remy a știut să renunțe încă de copil. La fel ca și la multe alte iluzii. A fost suficient să își audă numele strigat din gura bunicului ce se stingea alături. Strigare al cărui sens nu îl înțelegea, înțelegând totuși că în spatele ei stă ascuns mai mult sens decât în toate filosofiile lumii. Apoi tăcere. Cancerul își lua tributul. Poate că el a putut fenta boala secolului XXI, dar bunicul său nu a avut la fel de mult noroc cu asta.
Din 3 locatari ai garsonierii cu vedere la I.O.R., iată-i reduși la 2. Peisajul iernatic al parcului vorbea mai mult decât fiecare dintre cei doi, bunică și nepot, văduvă și băiat rămas fără un model patern după care să se formeze. Tăcerea începuse să țină loc drept prezență pentru cel absent. De la Remy nu ai fi putut auzi decât mustrările ce și le făcea zilnic pentru cât de nedrept a fost cu cel acum plecat. Cât de stupidă a fost îndârjirea pe care o arătase împotriva băuturii, împotriva țigărilor Carpați, ce îi intrau adânc în haine, în manuale, în caietele de școală, făcându-l ținta glumelor răutăcioase ale învățătorii, ce îl întreba mereu cum de se apucase de fumat atât de prematur. Putea să aștepte și el cum făcuse ea, până ce și-a putut plăti singură primul pachet de BT.
Fiecare bețiv pe care-l zărea acum pe stradă îi trezea o duioșie enormă, își simțea ființa plină de înțelegere pentru el, de compasiune, de unde înainte l-ar fi privit cu cel mai acid dispreț. Când mai găsea vreo cămașă pepită rămasă acum mică, încă mirosind a tutun, nu mai se indigna ca înainte, fugind la bunică-sa să i-o spele de urgență, altfel iar va fi luat la revec de învățătoare. Afla acum în ea o sursă de mângâiere, de parcă ceva din `taie încă mai supraviețuise. Era șansa lui de a-l înțelege, a-i înțelege slăbiciunile, patimile, fără a gândi că peste ani i le va și împărtăși, că va trece ziua și pachetul de țigări, că ultimii bani din salariu se vor duce pe Săniuța. De abia acum începea să realizeze cât de mult îl iubise, se vedea din nou mic, sfios ca dracu’, sărind în pat alături de `taie, luându-i mâna dreaptă în strâmtoare aproape forțată, pentru a ști că este ferit de tot și de toate. Seri
 
magice luate de bune, acompaniate de sunetele line venind de la Radioul Victoria cu Ochi Magic.
Luate de bune, luate ca ceva veșnic datorat nouă, posesie inalienabilă în veac. Căci dragostea este printre singurele lucruri rămase care ne mai poate ancora în prezent. Perioada în care ne îndrăgostim ilustrează vremea prezentului absolut. Nu mai vedem sens trecutului, viitorul nu mai contează decât ca imagine eternă a unui prezent pe care-l simțim perfect. De unde stupiditatea de a-i consola pe cei răniți în dragoste că viitorul le va aduce pe cineva potrivit lor. Pentru aceștia viitorul însuși reprezintă o categorie pe care nu o mai pot înțelege, ce nu mai are sens neam pentru ei. Prezentul în care i-a plasat dragostea, acesta este singurul care există. De unde și completa noastra incapacitate de a evalua corect momentele semnificative din viața noastră. Ele reușesc să ne scoată afară din Timp, iar judecățile de valoare sunt tributare lui. Doar odată căzuți înapoi în Timp ne recuperăm capacitatea de a evalua, de a recunoaște valoarea momentelor trecute. Cunoașterea Binelui și a Răului nu a fost în definitiv decât întâia consecință a Căderii.
Remy înțelese toate acestea târziu, după ce `Taia se stinse, `Maia se refugiase complet în religie, iar între ei doi survenise o tăcere ce nu mai va mai lua sfârșit niciodată. De altfel, tăcerea aceasta intervenise în întreaga viață a lui Remy, nu doar în relația cu bunica. Începea să devoreze cărțile, era lăudat de toți pentru asta, dar dacă ar fi trecut atunci peste pudoarea care încă îl mai stăpânea, le-ar fi spus să sugă cu toții o pulă pentru laudele alea false, expresie a unor oameni conduși doar de domnia Interesului. Puțini sunt cei ce găsesc lăudabilă pasiunea unora pentru lectură ca dragoste pură pentru literatură ori știință ori căcat știe pentru ce. În subsconștientul nostru am ajuns să asociem știința de carte cu un drum promițător către înavuțire. Lucru normal dacă te gândești că până spre sfârșitul secolului XIX învățătura era apanajul unei protipendade, fie cea a clerului, fie cea nobilimii muribunde ori burgheziei născânde. Adaugă la asta adagiul mult iubit de Marx după care “Cunoașterea reprezintă putere”, adagiu implantat aproape involuntar într-un regim fost comunist, pentru a înțelege cât de sincere sunt laudele pentru cel-ce-citește. În plus, nici lecturile, nici admirația necerută nu îl puteau convinge să revină din starea de inaniție sufletească în care se prăbușise...
 
*
- Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii, care, fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născă- toare de Dumnezeu, te mărim.
- Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii, care, fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născă- toare de Dumnezeu, te mărim.
-Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii, care, fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
Doar mantra aceasta zilnică spulbera tăcerea din garsoniera cu privire spre
I.O.R. Bunica, la fel de tăcută ca și Remy și oarecum stânjenită să înceapă vreo conversație cu el, de teamă să nu îl supere în vreun fel, își făcuse un ritual zilnic din lectura cu voce tare a “Talismanului”. Acesta nu era altceva decât o mini- cărticică pseudo-religioasă cu așa zise scrieri descoperite sub mormântul Domnului, a căror lectură zilnică ar garanta o viață plină de belșug și fericire. Apariția acestor cărticele ieftine, vându-te cel mai adesea chiar la intrarea în biserică, alături de lumânări și mătănii, coincidea cu un trend local al scrisorilor anonime găsite prin cutiile poștale de bloc, scrisori în care ți se promitea toate câte în lună și în stele de vei distribui aceeași scrisoare altor 5 ( sau 7, circulau versiuni diferite, în funcție de zona în care stăteai) persoane, sub anonimitate. O mini perioadă de erezii religioase minore, o nimica toată față de ereziile conducătorilor politici de atunci când venea vorba de economia națională ori gestionarea situației preluate de la comuniști.
Pasiunea aceasta a talismanelor o capturase și pe bunica lui Remy, într-atât încât cu efortul de a ieși din casă, ea cea care vreme de mai bine de 15 ani s-a
 
exilat singură în casă, scârbită de răutatea pe care o vedea pe străzile post- decembriste, reuși să își facă rost de un talisman tunat, cu un înveliș turnat în argint și cu file însemnate cu mir luat de la cine știe ce mânăstire celebră de pe afară. De când a pus mâna pe minunatul obiect de cult de cartier, nu trecea zi în care să nu îl citească, de parcă de lectura lui ținea fericirea întregii lumi creștine. Sau cel puțin a săracului băiat ce citea acum în bucătărie, trist de când s-a dus bunicul său, tăcut, totuși purtând în ochi aceeași bunătate pe care i-o știa de pe când venea la ea strigând “- `Maie,`Maie , uite am putut să zic acum, am zis -Lică nu putea să zică R…R, Lățușcă, Lămurică ! Gata, nu mai sunt și eu ca Lică… ca Rică, pot să vorbesc ca oamenii mari !”. Îl felicita, îl mângâia, nepăsătoare la adevăr. Puțin îi păsa că Remy era la fel de rârâit acum ca și ieri, alaltăieri. Femeie dintre acelea ce înțelegea mai bine decât mulți alții care era valoarea reală a adevărului și cât de important era el…
-Rârâit, rârâit, mamă…dar măcar atunci vorbea mai mult, așa rârâit și peltic cum era el. Și râdea ca prostănacul tot timpul. Acuma…
- Slavă Ție Dumnezeul nostru... Împărate ceresc... Sfinte Dumnezeule... Preasfântă Treime... Tatăl nostru... Că a Ta este împărăția... Miluiește-ne pe noi... Slavă... Doamne, miluiește-ne pe noi...
…Miluiește-ne pe noi. Ai grijă de copilul acesta și după ce nu am să mai fiu eu, să găsească pe cineva care să îl iubească la fel de mult cum îl iubesc eu… cam așa se încheia de fiecare data sesiunea de lectură a bunicii lui Remy.
Într-o noapte izbutiră însă să treacă dincolo de valul tăcerii, dincolo de neputința vorbirii. Ea, culcată în fotoliul din cameră, cu picioarele umflate într-un lighean cu apă caldă cu sare, leac băbesc pentru varicele ce i se ridicau până aproape de genunchi, efect al anilor de când nu mai ieșise din casă. Tocmai își începuse cu avânt lectura talismanului ei, plină de o evlavie pe care cu greu o găsești chiar și prin mânăstiri. Remy, închis în bucătărie (“biroul” lui cum o numea), citind în tihnă, făcând din când în când câte o grimasă la auzul imnului de slavă ce răzbătea din camera de alături. Îl descoperise recent pe Dostoievski, era acum la al treilea roman pe care i-l citea. Crimă și pedeapsă. Deodată, lecturile parcă li se sincronizară. Atunci când bătrâna ajungea la versurile implorând mântuirea întregii omeniri, Remy tocmai citea episodul în care Dostoiesvki descria
 
cum un criminal și o femeie pierdută citeau Evanghelia la lumina slabă a lumânării. Învierea lui Lazăr se contura în fața lui Raskolnikov și a Soniei la fel de clar ca imaginile din visul lui Nabocodonosor, în noaptea ce îi va apropia pentru întotdeauna. La fel și Remy trăia acum o apropiere de bunica sa cum nu mai simțise până atunci. Întâia oară când înțelese cât de norocos era să aibe în viața  sa pe cineva atât de important precum ea. Tăcerea se spulberă. Lică își recăpătă glasul.

vineri, 6 iulie 2018

Memoriile unui poprit. Ziua patru. Tacere

Memoriile unui poprit. Ziua patru. Tacere

Dupa poprire am devenit invatacel al Tacerii. Efect oarecum firesc al trecerii prin stari in care dupa proteste initiale, momente de autopersiflare ori teama de a te vedea dormind sub plin soare urmeaza o ultipa etapa - etapa aducatoare de resemnare. Tacerea se asterne in sfarsit. Ii intelegi abia acum forta vindecatoare, prezenta sa aproape continua in viata ta, fara a-i fi acordat prea multa atentie, pana la un moment dat cand ajungi a-i cersi tu atentia. Ritmul existentei moderne suprima tacerea, timp mort ce nu isi are locul pe partitura alerto a vietilor noastre. O mai intalnesti doar uneori, in clipele de acalmie urbana - intaia zi a anului, cand intregul oras pare a fi cazut prada letargiei, cu aleile pustii, intinse larg in fata ta, cum parca nu le-ai vazut mai niciodata pana atunci, cu strazile la fel de goale, pustiite de puhoiul cotidian de masini. Tacere a regulilor de circulatie, libertatea de a pasi pe strada dupa propriul parc, nu dupa traseele prestabilite ce ne fac a ne simti captivi intr-un labirint durat nu din cremene si ziduri impenetrabile, ci din semafoare, garduri delimitatoare, treceri de pietoni, semne de circulatie, garduri vii omoara libertatea de a ne alege un drum altul decat cel destinat noua de un urbanist anonim.
Ca ucenic al tacerii, inveti sa ai rabdare cu tine. Odata deprinsa aceasta lectie, incepi sa arati rabdare si semenilor, caci intelegi cat de multa nevoie au de asta. O alta viziune asupra lumii se deschide.
-Si tacerea este un raspuns, vine predica omului suficient. Ghicesti amarul din spatele acestei idei, lovitura resimtita cand intrebarile cele mai ardente, dorintele cele mai vii ne sunt intampinate cu Tacere.
-Tacerea este raspunsul, vine continuarea.
Daca esti pasionat de scris, odata pornit pe drumul deschis de Tacere, incepi sa il intelegi pe Cioran, omul care ajuns satul de a mai calomnia Universul a renuntat la a mai scrie. Incerci sa ii calci pe urme. Esuezi.Cazi victima dezamagarii, dar nu doar fiindca nu poti renunta si tu la insirat vocabule pe foaie. Esti dezamagit de tine fiindca nu poti accepta cu desavarsire tacerea, nu suporti niciun rand al carui lectura ar invita cititorul la tacere. Simti mereu nevoie de a-l dilua cu o anecdota, cu ceva neesential, larma de fundal servind drept distractiune. Esti dezamagit ca nici in scris nu izbutesti a fi mai bun decat in viata reala.
Cum poti totusi reprezenta Tacerea in literatura ? Daca ai alatura literatura muzicii, atunci compozitia literara are la fel de multa nevoie nevoie de tacere ca si compozitia muzicala. Absenta sunetelor, absenta cuvintelor. Poti oare reprezenta tacerea prin ceea ce lasi nescris ? Dar aceasta ar duce la cea mai proasta forma de literatura, cea mai falsa dintre ele. Infidelitatea suprema, a scrie despre ceva in timp ce inima iti sta in cu totul alt loc. Mutilare artistica, cam asta ar insemna. Imposibilitate pentru adevaratul artist, caci arta este alimentata de obsesii, iar un artist care ar reusi sa supune tacerii obsesiile sale, nu ar mai avea nevoie de arta, si-ar depasi conditia. Caci tocmai arta servea pana atunci drept metoda prin care obsesiile sale cele mai profunde era reduse la tacere. Expresia artistica facea totul posibil.
Scrisul nu pare a-mi servi drept mijloc potrivit pentru a deprinde ceea ce incearca sa ma invata Tacerea. Voi incerca sa o fac prin doua povestiri. Doar atat. Mai mult decat suficient, intr-un secol ce nu mai cunoaste literatura, cel putin nu ca fenomen manifestandu-se activ in societate. Locul ei este ocupat acum de marketing. Numai oamenii din marketing par a mai sti sa spuna povesti. Ba unii chiar ajung sa creada cu adevarat in ele. Un bun specialist in marketing are ceva din rafinamenul unui scriitor. Versat in arta dozajului, cunoaste cat adevar si cat neadevar trebuie presarate intr-o poveste, stie cum sa obtina echilibrul dintre cele doua, astfel ca la sfarsit sa simti prezenta ambelor fete ale medaliei vanduta tie. Fauritor de vise, caci la fel ca si-n taramul acestora trebuie sa simti neadevarul visului, natura lui ireala, dar si latura sa reala , cea apta de a ne pacali ca ceea ce zobara prin visele noastre... se si mananca.
Prima povestire incepe in Grecia antica, cu scoala pitagoreica. Pitagora a reprezentat mai mult decat autorul tablei inmultirii si al faimoasei si, pentru elevi, odioasei teoreme care ii poarta numele. A fost unul dintre primii filosofi intemeietori de scoala, scoala ce urmarea, ca multe alte curente din antichitate, dezrobirea sufletului din robia trupului. Discipolul interesat sa porneasca pe acest drum pornea de la nivelul de Auditor. Timp de doi ani de zile devenea un ucenic complet al tacerii, orice comunicare cu ceilalti ii era strict interzisa. Sarcina lui in aceasta prima etapa de initiere era de a asculta ceea ce au de spuns ceilalti, de a audia. Cu cat devii mai tacut, cu atat poti auzi mai multe,nu... Insa aici intervine paradoxul tacerii. Ne lasam purtati de ea pentru a ne amplifica propriul glas, pentru ca rostirea sa isi afle augumentarea intru adevar. Indeobste consideram ca cel supus tacerii poate asimila mult mai profund ceea ce au de spus ceilalti. Adevarat. Insa mai presus de aceasta auditorul are sansa de a auzi mai ales propria sa voce, discursul sau intern, ignorat pana acum. Tacand, izbutim sa vorbim cu adevarat. Sunt destul de rare momentele cand ne reuseste lucrul acesta. Privirea pierduta este unul dintre aceastea. Acea privire pierduta a ochilor, despre care Cioran spunea ca este singura privire autentica, aceasta reprezinta echivalentul vizual al Tacerii. Caci tocmai aceasta dezvaluie mai mult decat orice altceva. Dezvaluie starea de spirit reala a celui care o afiseaza, citesti in ea amanunte ascunse celorlalti, pe care privirea nu le poate masca, simti toate impresiile care le-au supus in mod normal tacerii: inteligenta lor, bunatatea ascunsa sub atitudinea de bravura, sub o duritate aparenta. Cei indragostiti ar trebui sa se fereasca a surprinde momentul in care privirea celui iubit este pierduta aiurea, dezvaluind care sunt adevaratele lor sentimente si catre cine se indreapta ele de fapt. Privirea pierduta este acea stare de tacere a ochilor si a expresiei lor. Daca vrei sa patrunzi in sufletul unei persoane, nu cauta a-i studia expresia ochilor, cauta a-i descoperi momentele in care privirea-i se pierde spre orizonturi. Ochii, singurul organ uman ce nu cunoaste imbatranirea, ce nu cunoaste Timpul, prezinta paradoxul de a fi organul temporal prin excelenta. In ei poti citi uneori intreaga istorie a vietii unui om. Vezi in ei durerea prin care a trecut, dezamagirile, biruintele ori reflectia voluptatilor ce i-au prisosit in viata. Dar pentru a-si servi natura adevata, pentru a transcende categoria Timpului, ai nevoie a fixa privirea pierduta. Tacerea Istoriei, a Timpului, ce isi inceteaza pentru o singura clipa vremuirea, momentul cand cunoasterea umana trece de la relevare la revelare.
Acesta ar fi unul dintre momentele cand Tacerea ne dezvaluie adevaratul nostru glas. Un alt moment al fi momentele de reculegere. Un discurs al tacerii, mai elocvent decat oricare altul. Aceasta ne aduce la cea de-a doua povestire pe care intentionam sa v-o istorisesc. Plimbandu-te printre galeriile Muzeului Louvre vei intalni si opera clasicului francez Nicolas Poussin, Et in Arcadia Ego. Scena pastorala, cu personajele compozitiei concentrandu-se toate asupra epitafului de pe o piatra funerara, ce ne aminteste ca Et in Arcadia Ego. Interpretarile oferite acestui tablou sunt numeroase, multe riguros documentate, altele ingenios argumentate, mai toate servind la amplificarea aurei de mister emanata de aceasta opera. Pictura lui Poussin, indiferent de sensurile sale, reprezinta un moment de reculegere par excellence. Tacerea care ne cuprinde pe totii in fata unui pietre de mormant. Piatra insasi, aceasta metafora perfecta a tacerii. Odata asezat in fata acestei opere nu poti a nu observa dubla tacere implicata de contemplarea picturii lui Poussin. Tacerea receptorului, pe de o parte, tacerea personajelor din tablou, de cealalta parte, partea ireala rezervata artei. Tacere la care intotdeauna invita arta, esteticul. Tacere de care ne mai lasam condusi poate doar cand suntem indragosesti se se iveste obiectul iubirii noastre. Tacerece ne permite a ne auzi vocea launtrica, cea amutita de prea multele vorbe ce le rostim neincetat. Traim intr-o lume a morilor stricate, ce raspandesc perpetuu vocabule rostite cel mai adesea fiindca ne temem de efecte tacerii.
-Daca ma ia drept un prost, ne spunem, cand absentam verbal dintr-o discutie despre un subiect pe care nu il stapanim, poate nici nu il indragim.
-Daca ma crede timid, ne temem noi, in fata persoanei pe care o placem. Grabindu-ne a curma tacerea cu orice pret, uneori cu pretul de a rosti ceva stupid, mai intotdeauna de a spune ceva neesential. Toate acestea cand tacearea indragostitului poate spune atat de multe lucruri pe care limbile omenesti nu au fost menite sa le spuna. Suntem nascocitorii small talk-ului, pseudo-remediu al unei fobii moderne, camuflat sub numele de politete, sociabilitate, eticheta sociala.Am pierdut sensul tacerii, intr-o lume a vorbelor desarte. Il mai descoperim din intamplare cand trecem prin situatii inedite, bunaoara poprirea. Atunci ii intelegi rostul si te vezi parte din dialoguri filosofice de mare profunzime.
-Tacere! rostesti tu imperativ catre stomac.
-Ghiortz ! rasuna ultima sa replica inainte de a se supune.
Ii mai descoperim sensul contempland opere precum Et in Arcadia Ego, cand intelegi ca pictura aceasta are forta de a te tranforma in obiectul ei. Fara sa iti dai seama te trezesti citind cu voce tare sau in gand mesterioasa inscriptie, tu insuti devii cel ce marturiseste a fi fost si el parte din Arcadia, acest paradis terestru. Tacerea pietrei mormantale devine sursa propriului tau glas. Una dintre interpretarile cele mai dragi ale picturii lui Poussin este cea dupa care epitaful tradus ca Pana si in Arcadia sunt (eu) se refera la omniprezenta mortii, a nefiintei, care pana si in Arcadia, taram descris precum o a doua gradina a Edenului moartea nu lipseste. Departe de a vedea in asta un ecou al pesimismului, al unui nihilism inainte de nihilism, aceasta avertizare reprezinta o noua Buna Vestire. Ea vorbeste mai multe despre valoarea vietii si pretuirea pe care trebuie sa i-o oferim, nu atat despre amenintarea stingerii. La capatul Tacerii exista intotdeauna Cuvantul, cum insasi opera aceasta o arata. Acel Ego de la sfarsitul inscriptiei nu este altceva decat glasul nostru adevarat, ce isi marturiseste prezenta pana si in Arcadia. O asigurare ca totul va fi bine la final.
Odata devenit ucenic al tacerii, am reinceput sa scriu. Memoriile sunt doar pretext, poprirea doar imbold de a preschimba fila in text, de a-mi pune existenta in context, sa stiu mai apoi, precum pastorii din tablou, dupa ce au citit epitaful de pe piata, incotro ar trebui sa pasesc. Adevarul este ca nu m-am simtit niciodata mai viu ca in momentele de ratacire din prezent. -Ce vreau sa fac cu viata mea in continuare pune mai mult in valoarea Viata decat intrebarea ce-o cuprinde. Asfel ajung la ultima zi din Memoriile unui poprit.


vineri, 15 iunie 2018

Memoriile unui poprit.Ziua trei. Cu totii

Suntem cu totii niste popriti. Nu citesti aici expresia unei dorinte de a nu fi singurul cazut in bucluc, de a vedea si pe ceilalti cum se inghesuie la banci buluc, panicati de viitorul lor financiar. Ar fi prea simplu, prea banal. Dorinta atavica de a vedea moarta si capra vecinului ori versiunea ei moderna, capitalista, de a-ti vedea vecinul mort, pentru a-i putea lua capra. Nimic de genul acesta. Ar fi prea simplu, prea vulgar. Cistesti aici despre un alt soi de poprire, una multa mai daunatoare noua decat cea pusa asupra unui cont bancar. Povestea acestei popriri incepe ca de fiecare data cu un Credit. Acordat noua de ceilalti fara a baga chiar de stire sau arogat cu de la noi putere, cu aroganta specifica tineritii, creditul despre care povestim acum reprezinta insasi incipitul istoriei vietii multora dintre noi. Prinsi in tumultul primilor ani ai tineretii noastre, ne vedem transpusi in pustiu, unde de pe un pisc inalt ne intampina vederea ispititoare a "tuturor imparatiilor acestei lumi si a lor slava".
Daca are sansa de a primi o educatie superioara, cele mai mari infaptuiri stiintifice sau literare ii apartin lui. Si cum aceasta reprezinta un adevar indubitabil, aroganta lui de personalitate titanica devine perfect justificata in ochii lui, desi poate nu a lucrat un ceas macar in intreaga lui viata de student. Creditul primit ii acopera lipsa de straduinta, joaca rolul de agent principal in musamalizarea procrastinarii ce ii defineste existenta.
Daca are sansa de a avea talent artistic, toate capodoperele ce vor impanzi muzeele viitorului ii apartin lui. Adevar absolut pentru tanarul nostru artist, ce-i justifica atitudinea superioara, capriciile-i de geniu necunoscut  si, mai ales, indolenta-i pantagruelica, ce pare a nu cunoaste saturatia. Totul este in regula. Creditul ii tine locul rezervat, posteritatea trudeste deja la a sa efigie, intru memoria geniului ce a dat umanitatii atatea minuni ale artei. Intre timp insa, minunile aceastea se reduc doar la o cantitate remarcabila de alcool bauta zilnic si la o calitate contestabila a aforismelor sale avangardiste. De restul se ocupa Creditul.
Daca ai sansa de a fi iubit...lumea este intr-adevar a ta. Iubirea - departe de a o vedea precum ceva incredintat tie, de care ai face bine sa te ingrijesti. Totul si se cuvine, totul vine atat de firesc incat uiti complet ca este necesar si aportul tau intru intretinerea ei. Te preschimbi pe nesimtite intr-un Deus Otiosus al Amorului, pana ce acesta se va stinge, lasand in urma doar un templu gol.
Daca ai norocul de a avea prieteni buni, norocul este al lor ! Caci ce alt lucru mai bun li s-ar putea intampla decat sa-ti faca cunostiinta, sa te ajute cand iti este greu, sa te distreze cand te simti plictisit, sa te readuca la realitate cand estei distrat, sa te imprumute cand esti poprit... De cealalta parte, dovezile de prietenie din partea ta ? Habar nu au binecuvantatii acestia de prieteni ai tai de sublimul sentimentelor ascunse adanc in sufletul tau, care odata iesit la iveala l-ar transforma pana si pe Patrocle intr-un prieten perfid, superficial, nedemn de afectiunea Peleanului. Insa pana in clipa potrivita acestei dezvaluiri a preplinului tau sufletesc, al celor mai exuberante manifestari de prietenie de care esti capabil, pana atunci te bucuri inca putin de acest credit al amicitiei.
Exista o sumedenie de denumiri sub care este cunoscut acest dintai Credit pe care-l primim cu totii in viata. Unii primesc Creditul Talentului, altii primesc Creditul Planurilor de Cariera, al Ambitiei, al Viselor de Implinire Profesionala. Cei mai multi dintre noi primim Creditul Prieteniei, al Iubirii, al Increderii. Creditul vointei de a renunta la viciile nocive, creditul puterii de a trece peste o despartire, un refuz, creditul capacitatii de a intelege sensul compromisurilor facute.Indiferent de numele sub care se ascunde, intr-o buna zi tot isi va revendica plata. Intr-o buna zi vei fi somat sa platesti pentru Creditul oferit tie in avans. Vei fi fortat sa scrii despre vicisitudinile ce vor veni, amuzand Soarta cu felul tau pedant de a fixa temporal aceste zile rele "intr-o buna zi"... Le vei fixa undeva in viitor, cand te vezi pe tine trecut de 30 de ani, cu o duzina de vise neimplinite.Vezi cum vei indura dezamagirea de a contempla cum increderea in capacitatea de a-ti dura un viitor dupa chipul si asemanarea acestor vise slabeste pe zi ce trece. Te vezi confruntat cu o realitate complet diferita de cea imaginata de tine cand inca te bucurai de Credit, cand totul era posibil, intreaga lume era a ta. Te descoperi dintr-o data poprit, pricepi cum toate resursele ce ti-au fost oferite au sfarsit irosite in van - timpul, energia, bunele intentii, de a face, de a drege. Acum, toate acestea sunt blocate pana ce te vei arata demn de a le redobandi. Iubirea, prietenia celorlalti, admiratia sau increderea lor in tine - valori ce pot fi si ele poprite, si de cele mai multe ori ni se intampla asta. Lipsiti de ele, intelegem de abia atunci insemnatatea lor si nesocotinta de care am dat dovada. Vine vremea cand trebuie sa dam cont de ceea ce am facut cu Creditul primit. Suntem cu totii niste popriti, macar o data in vietile noastre.

marți, 5 iunie 2018

Memoriie unui poprit. Ziua doi. O viata

Cum ajungi poprit, te poți întreba ? Destul de simplu de răspuns. E îndeajuns să îți apleci
 urechea spre cele auzite pe străzile urbelor occidentale. Propriul destin
divulgat în plină stradă, consemnat de mult în mentalitatea culturii vestice,
 paradigmă ce pare a ne conduce existența, reguli presimtite, atât de familiare nouă cât să le
 uităm mereu prezența.
Ascult-o pe femeia vorbind cu voce apăsată la telefon, cu tonul ei de om ajuns. Întreaga Agoră
 este a ei, conversațiile ei private - ridicate la rangul unui discurs profetic.
-Lasă dragă,spune ea,că doar o viață avem ! sună ecoul hedonismului ascuns adânc în ființa ei.
-Ignoranță ! spune Orientalul, cel ce stie că existența nu se rezumă la o viață, ci la un ciclu de
 vieți, ciclu ce se poate întinde la infinit, până ce ne vom lămuri de valul acestei ignoranțe ce
 ne acoperă gândirea. Iresponsabilitatea Occidentalului, consecința unei mentalități ce nu
 cunoaște principiul Reîncarnării. Ba chiar îl ia în derâdere, îl etichetează drept eres, după care
 își scuipă în sân pentru a alunga complet un gând atât de stupid, adică periculos pentru cineva
 ce se teme să gândească. Îl ia în derâdere la fel cum ideea Karmei este întâmpinată cu un
 surâs sardonic. Responsabilitea adusă de o filosofie după care fiecare acțiune aduce după
 sine o reacțiune, dacă nu în această viață, atunci în următoarele, responsabilitatea aceasta
 este prea grea pentru omul modern. Un credit neachitat - persiflarea aceastei gândiri
 orientale vechi de secole. Pentru mulți, acțiunea primează. Consecințele pălesc în fața
 atotputerniciei Faptei, capătă o diafană transparență ,văduvite de orice influență reală.
 Nu întâmplator Dr Faustus este recunoscut drept exponent al omului modern.
 Suferind de o gravă mâncărime în fund ca și el( a se citi aspirație către absolut sau o altă 
prostie de genul acesta), ne spunem  -Să nu fac nici aici popasul. Din ce adâncuri vine şoapta?
 M-ajută duhul şi-mi dă sfat. La început voi pune Fapta !  Cum altfel, când știm că doar o
 viață avem. Sau poate, cu moartea, două. Astfel te vezi într-o zi contemplând crusta de pe
 covrig, fascinat de jocul permutariilor în care s-au prins albul si negrul, halucinat numai 
la gandul potenței unui câmp de mac din care câteva boabe au ajuns și pe al tău covrig.
 Iată masa ta de azi !