Suntem cu toții precum Peter Parker... Dezbinați in două,
plantând aparate foto la intersecții publice, pentru a surprinde latura noastră
eroică. Capturi Instagram ce sunt exploatate apoi pentru o sumă oarecare, mai mică
ori mai mare, tributul nostru cotidian adus societății în care ne mișcăm, cu
scopul de a fi acceptați de ceilalți. Poate că nu avem cu toții scuza pe care o
avea Parker, prea puțini avem câte o mătușa pe care trebuie să o îngrijim, vreo
pasiune ce are nevoie de bani pentru a fi cultivată sau orice altceva de genul
acesta. Cu toate astea mai fiecare dintre noi căutăm zilnic să pozăm în super
eroi și să vindem celorlalți această imagine. Vindem această aparență atât de
căutată pentru cam aceleași lucruri: lifestyle cât mai opulent, sex, senzații cât
mai acute ( singurele care mai pot
produce efecte când simțurile sunt deja erodate ), ce ne creează impresia de
plenitudine a vieții, pseudo-orgoliul profesional, când ai impresia că faci
căcatul praf dacă ești și tu o rotiță în angrenajul vreunei mari corporații,
prietenii care nu pot fi intreținute decât cu bani... Ne petrecem bună parte a
vieții vânzând celorlalți această imagine de super erou, condamnându-ne singuri
la superficialitate și la lipsa de libertate. Fiindcă un super erou, ce naiba
este, până la urmă ? Nu este un personaj care e musai să aibă super puteri, să
fie întotdeauna câștigător, întruchipare a succesului arborând un Colgate smile
perfect, în timp ce survolează vreun Sky scrapper din Manhattan ( coafura
rezistând, în tot acest timp...super erou doar, ce naiba). Este în schimb o
proiecție a ceea ce își doresc ceilalți: un ins gata să își ofere serviciile
sale societății ( să le salveze fundurile de la cine știe ce catastrofe
apocaliptice,vai lume, să instaureze pacea acolo unde prostia sau hormonii fac
legea, să facă treaba tuturor instituțiilor care nu reușesc să își facă treaba –
poliție, justiție, familie ), o persoană a căror acțiuni nu sunt dictate de
ceea ce vrea el să facă, ci de ceea ce vrea ceilalți să facă. O bunicuță simpatică
vrea să îi salveze pisicuța din copac, fiindcă tot poate să zboare, iar
pompierii nu or să ajungă prea curând, un părinte neglijent vrea să îi salveze
copilul aflat în cine știe ce situație periculoasă ( ajuns aici tocmai din
cauza neglijenței sale), oricine are o dorință își proiecteză realizarea ei
prin intermediul unui super erou. Iar fiecare dintre noi își dorește, fără să o
știe, poate, un super erou, răspunzând acestor doleanțe ale celorlalți și
uitând puțin câte puțin de sine. Vrei să
faci bani, deoarece asta își doresc ceilalți de la tine, sau așa ai înțeles tu
că trebuie să se întâmple...trebuie să ai un job stabil pentru asta, pentru că
asta este ceea ce au nevoie ceilalți de la tine. Te conformezi acestor cerințe,
îți dai chiar silința să te încadrezi cât mai bine în poză, vinzi fiecare
cadru, mai ieftin sau mai scump și între timp ai uitat că în spatele acestei
imagini se află încă acel Peter Parker, care avea propriile sale dorințe, avea proprille sale planuri pentru viitor,
mult mai autentice și mai pline de pasiune decât toate acele taskuri asumate
din dorința de a fi un super erou, adică o simplă figură lipsită de libertate,
ce există doar pentru a îndeplini ceea ce doresc ceilalți de la el. Iar cu
fiecare moment în care perseverăm în urmărirea atingerii acestui „ideal al super eroului ”
pierdem câte ceva din ceea ce suntem cu adevărat, din acea latură a noastră
care are ce este mai bun, de care nu am uitat complet încă, pe care ne-am
promis să o apărăm și la care ne-am amăgit că ne fie că ne vom întoarce după ce vom vinde suficiente cadre
cu noi, dovedind lumii cât de eroii suntem, conformându-le celor mai stupide
cerințe ale ei, fie vom avea curajul să ne întoarcem din drum, într-un exces de
nebunie, punând totul la cale într-o dimineață de duminică, când mai ai puțin
și trebuie să pleci spre un servici pe care-l detești deja, simțindu-te stupid
că acum până și timpul te fură, răpindu-ți o oră în plus de stat acasă.
Când eram ceva mai mic descopeream de ce cam fiecare super
erou clasic avea o dublă identitate. Una dintre aceste identități era, desigur,
cea „reală”, eroul în toată grația lui, cu super puterile lui cu tot și tot
cârdul de groupies care vine cu acestea. Apoi era identitatea „normală”, omul
cotidian, lipsit de puteri, uneori complet lipsit de orice abilități,
împiedicat, timid, poate și introvertit, identitate ce se pare că ar trebui să
mascheze adevărata sa personalitate, care este desigur cea mai bună și mai
aleasă dintre toate. Această invenție a
creatorilor de benzi desenate se pare că avea menirea de a îi ajuta pe cititori
să se identifice cu super eroii lor preferați, latura normală a lor fiind de
fapt portița de intrare în pielea personajului. Mai întâi trebuie să ne
identificăm cu Peter Parker, iar abia apoi ne vedem transformați în Spider Man.
Doar că astăzi am uitat acest lucru. Am ajuns să credem că de fapt Spider Man
este singura noastră față, am uitat de Peter Parker, de toate visele sale, de
toată energia și pasiunea care de fapt susțineau latura sa eroică. Acum vânăm
doar efectele aduse de faptul de a fi ( a fi sau, mai curând, a părea )
super-eroi : laudele care ne măgulesc
orgoliul și mândria alimentată de fiecare dată când facem ceea ce își doresc
ceilalți, banii pe care îi câștigăm vânzându-ne pielea de super eroi, prostia
și îngâmfarea pe care ni le aduce acele pretinse super puteri, pe care de fapt
nu le avem... Ar fi cazul să întoarcem aparatul de fotografiat cu obiectivul
către Peter Parker, să redescoperim acel om normal, fără aptitudini ieșite din
comun, dar plin totuși de energie și de încredere în ceea ce vrea de la el și
de la viața sa,sigur că toată pasiunea pe care o simte în el nu va fi de
prisos, căutând să fie mulțumit de ceea
ce face pentru el și pentru cei dragi lui, și abia apoi urmărind să le facă pe
plac celorlalți. Dacă înainte puteam trăi într-o lume în care se credea că
personalitatea noastră de zi cu zi este
de fapt masca sub care se ascunde un super erou, acum trebuie să renunțăm poate la superficialitate eroică, de
paradă, pentru a scoate la iveală latura noastră autentică, de care am uitat pe
drum și nu ne-am adus aminte decât uneori, când ne apucă nevoia de a scrii,
orice, în timp ce pleopele rup scobitori mai ceva ca în Tom și Jerry. Scris
amețit poate, ca la Hemingway, totuși sincer, precum genul de declarație de
dragoste pe care o regreți ulterior, panicat de cât de mult ai putut dezvălui
celuilalt, surpins de curajul de care ai putut da dovadă. Genul de sinceritate
care demască, care ne ajută să ne restabilim prioritățile, care îl scoate în
lumină pe Peter Parker și ne oferă astfel șansa de a ne recăpăta echibrul,
punând capăt tensiunii care exista între ceea ce ne dorim cu adevărat de la
noi, ceea ce ne dorim să facem cu viața noastră și super eroul care ne cere să
fim societatea, renunțând la reala noastră personalitate. Când noi de fapt
suntem doar niște Peter Parker și așa ar și trebui să fim...