sâmbătă, 25 februarie 2017

Formula magică

Ne este greu să formulăm ceea ce gândim. Ca și cele simțite. Vreau să atrag atenția că folosesc intenționat verbul ”a formula”, căci spre deosebire de mult mai comunul ”a spune”, ”a comunica” el implică esențialitatea, proprietatea termenilor folosiți, implică adevărul. A formula trimite la sintagme care celor care se îndeletnicesc cu scrisul le sunt destul de indiferente, dacă nu chiar antipatice. Formulă chimică, formulă matematică, toate acestea sună pedant, sună prea științific pentru a-și face locul într-un scriere literară. Să pomenească doar de ceva precum ”formula chimică” într-un text și deja tensiunea crește în scriitor, temător că asemenea invocație îi va speria publicul, îl va descuraja să mai parcurgă și restul, care poate că nu arăta atât de anost pe cât anunță această...formulă. Acestea rămân adevarate însă doar pentru scriitorul amator, cel ce cîntărește fiecare cuvânt folosit, dar nu atât pentru valoarea lui de a reda adevărul celor gândite, ci adeseori pentru valorile sale estetice sau pentru caracterul său adecvat. ”Să sune bine, să dea frumos pe cuoală”, cam asta e dorința sau să fie ”adecvat subiectului” și- poate și mai important- publicului. Căci, crede el, o prostie să folosești neologisme ori arhaisme în proza contemporană, nu e deloc adecvat pentru cititorii de azi, care nu te vor înțelege neam, refuzând să citească ceea ce vei mai produce pe viitor. Iar astfel îți vei compromite propriul viitor de mare autor contemporan. Or, nu-ți dorești deloc asta. La fel cum nu-ți dorești nici a îți educa publicul, a-l pune în situația neplăcută de a da peste vreun cuvânt necunoscut ce-l va plasa la răscruce de drumuri. În acest punct el poate, cel mai adesea, fie să arunce cât colo hârțoaga aceasta plină de termeni străini lui, care-l jignesc prin însăși prezența lor acolo (- E clar, spune cititorul, încă unul care vrea să se dea mare cu inteligența lui, al dracu, nu ar putea scrie și el pe înțelesul tuturor!); fie, fapt riscant, să își noteze separat acel cuvânt necunoscut, acea parafrazare ce nu îi era știută, acea sintagmă neobișnuită și le poate căuta ulterior sensul. Îmi amintesc și acum cât de dificile au fost primele mele încercări în a învăța să citesc. Cum să nu fi fost altfel, când la finalul zilei primeam muștruluieli din partea bunicului, supărat că își găsea din nou ziarul preferat plin de sublinieri are unor cuvinte comune pentru el, dar nu și pentru elevul de clasa I-a care eram pe atunci. Ca și temă pentru acasă ori din simplă curiozitate îmi făcusem un obicei aproape zilnic din a sublinia în ziar cuvintele noi descoperite acolo, asta după ce depășisem faza inițială, în care mai toate A-urile sau E-urile ori restul vocalelor erau marcate cu un mic cerculeț, asta când înșelătorul C sau câte vreun P nu se prezenta minții mele ca și o vocală deghizată, ce trebuia imediat deconspirată prin acțiunea creionului. Unui om din zilele noastre aceste ziare maltratate în ultimul hal i s-ar părea drept o mostră de proto-scrisoare de răscumpărare, operă a unui răpitor precoce, de vreo 7-8 ani. Pentru mine însă ele reprezintă unei curiozități binevenite, al unei dorințe de cunoaștere la cel mai umil nivel, e drept, însă pe cât de umil erau aceste exerciții de a învăța să citesc, pe atât de temerare îmi apar mie. Cum altfel decât temerare să mi se arate tentativele unui copil de a da piept cu întreaga lume incipientă a lecturii și a scrisului, reconstituind la nivel individual drumul parcurs de om de la etapa preistoriei la intrarea în Istorie. Până la urmă, un asemea curaj firesc, necăutat, fără a avea la căpăt o finalitate clară este mai degrabă specific copiilor, decât adulților. Pentru un adult întâlnirea cu o lectură ce încearcă a-l scoate din zona sa de confort prin prezența unor cuvinte necunoscute lui, a unor fraze ceva mai complexe sau a unor referințe ce emerg sfera sa culturală, o asemenea întâlnire i se pare de rău augur și de cele mai multe ori se va solda cu un refuz din partea adultului nostru. E și normal, ba chiar jignitor, poate. Cum s-ar putea coborî el la nivelul unui școlar care abia buchisește primele litere, pentru a căuta într-un dicționar cuvintele de care aude poate pentru întâia oară. Mai ușor este pentru el să presupună că autorul caută doar să epateze, să se dea mare cu cuvintele folosite, motiv pentru care nici nu mai merită să continue cu restul lecturii. Ar fi o treabă de prisos, pentru care el, adultul, nu are timp. Cum să îi ceri lui să își piardă vremea cu text vorbind despre cât de greu ne este să formulăm ceea ce gândim ? Pentru ce mama mă-sii nu a scris, pe înțelesul tuturor, că ne este greu să spunem ceea ce gândim ? Ori să povestim ceea ce gândim, dacă tot se doreste a trece drept un mare prozator. E clar doar, între ”a formula” și ”a povesti” ultimul verb este de ales, sună atât de bine și de liniștitor. Iar literatura, în definitiv, tocmai pentru asta și există - pentru a liniști, a face totul să arate mai bun, mai frumos. Cum naiba ai putea înlocui o pricepută descriere a unui râu învolburat, al cărui valuri sinuoase animă calmul unui mal alfel plictisitor, cum ai putea înlocui o asemenea descriere cu artificiala ”formulă” a apei, acel sec H2O ? Ei nu înțeleg că tocmai această acea descriere pitorească a curgerii unui râu este încercarea scriitorului de a ajunge la propriul H2O, de a căuta propria formulă prin care toți cei care îl vor citi să știe că cea despre care vorbește el este apa și nu un alt lucru. Fiecare scriitor este în căutarea unei decantări a elementelor, a atingerii unui nivel de esențialitate care să-i permită exprimarea cât mai exactă a gândurilor sale, dând la o parte toate detaliile inutile, la fel cum un chimist elimină în cursul cercetărilor sale de laborator toate straturile superficiale, pentru a ajunge la esențialul unui element al realității, la o formulă a sa. Unul se află într-o continuă căutare a adevărului științific, celălalt, deși își rezervă dreptul de a folosi în mod arbitrar acest adevăr, este el însuși în căutarea propriului adevăr, a propriei formule magice care-i permite să atingă prin intermediul literaturii aceleași rezultate.Cercetările științifice își propun ca finalitate atingerea unei formulări a realității înconjurătoare. Literatura, la rândul ei, vizează o formulare a realitaților interioarea ale scriitorului, a gândurilor și sentimentelor sale, iar criteriul de evaluare a reușitei pe acest teren este sinceritatea, autenticitatea operei. Obținerea acestei formule magice, care să conțină esențialul gândurilor celui ce se așează la masa de scris, acesta este scopul. Sunt înspăimântător de puține momentele din viața noastră când suntem complet sinceri cu ceilalți, când ”formulăm” ceea ce gândim, lăsând la o parte orice dorință sau tentație de a înfrumuseța ceea ce gândim despre cineva sau despre ceva, de a deforma, voit sau nu, gândurile proprii, de a exprima, pur și simplu, ceea ce gândim ori simțim. Dacă încă s-ar mai putea vorbi despre un efect de Catharsis în actul de creație literară, el s-ar reduce tocmai la acestă sinceritate a expresiei, la această încercare de a transpune în cel mai sincer mod cu putință găndurile în cuvinte scrise. Scriitorul parcă ar căuta prin aceasta să răscumpere toate celelalte momente de nesinceritate cărora le cădem pradă zi de zi, în momentele când căutăm ”a povesti” sau doar ” a spune” câte ceva celorlalți, fără a izbuti totuși să ne facem gândurile complet transparente, fără a formula în mod autentic ceea ce simțit ori gândim. Temerile pentru care nu spunem ceea ce dorim cu adevărat, rațiunile pentri care nu facem asta, neputințele care ne împiedică să facem asta, toatea acestea par a fi depășite prin scris. Sau poate doar așa stau lucrurile în cazul meu.