Memoriile unui poprit.Ziua unu. Cu scris

Memoriile unui poprit. Ziua unu. Inițial, încerc fixarea memoriilor prin imagini. Abordare de om leneș, lașitate de scriitor ce și-a rătăcit vocația literară. Pagini de carnete, lăsate în paragini, mustind de conținut brut, totuși autentic, în timp ce imagini prelucrate la maxim servesc drept pseudomemoriile unui poprit. Lumea Instagramului – abator unde realitatea vine să moară. Peisaje nocturne, contre-jour ce-ar stârni invidia unui De la Tour, laturi diverse ale unui contur urban surprins de lentila telefonului, momente diverse ale zilei surprinzandu-mă prin frumusețea lor. Odată poprit, doar natura pare că îți mai oferă credit. Te lași sedus de estetismul gratuit, alegi ca de fiecare dată calea cea mai ușoara. Ca un spectator hipersensibil asistând la o reprezentație tragică, concentrându-se cu ultimele puteri asupra scenografiei, pentru a ignora scenele șocante ce i se înfățișează.

-Ce duios este apusul acesta, își spune, cu ochii benoclați la o pancartă din fundal, forțându-se să își inducă în suflet un sentiment de binecuvântare, de împlinire. În acest timp, pe scenă, Desdemona ucisă de mâinile maurului. Primești un semnal de alarmă denunțănd lipsa-ți de maturitate, însă nu pregeți a-l ignora. -Ce duios este apusul acesta…

După Dostoiesvki, totul e în mâinile omului și el lasă totul să-i treacă pe sub nas numai fiindcă e laș…asta-i deja o axiomă…-Chiar, de ce s-ar teme oamenii cel mai tare ? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Se ascund deci dupa imagini, pitesc memorii dupa imagini, plasează fundalul flamboayant cât să acopere fatalitatea vieții ce se petrece în prim plan. Pictura lui Rembrandt. Te minți cum că o minciună originală valorează mai mult decat un adevăr împrumutat de aiurea. Gasești aici adevărata valoare a literaturii, această artă a minciunilor originale. De aceea unele opere ne par false, minciuni ce nu ne mai pot înșela, auzite fiind de atâtea ori de la alții; deficiențele lor întru ceea ce privește originalitatea. De aceea trebuie recunoscut curajul unui scriitor, modul în care se expune pericolului demascării, al descoperirii minciunilor sale. Un savant poate întotdeaună să apeleze la clauza “ipotezelor”, a “experiențelor”, în fine, a unui noi paradigme științifice. Odată acestea infirmate, nu este denunțat drept mincinos. Se bucura de apărarea conferită lui de acest întreg mecanism teoretic pe care sunt fondate științele. Tocmai pentru a-i salva de rău famatul renume de mincinoși. Cercetători britanici ai pulii.

Scriitorii însa, aceștia sunt ceva mai curajoși… Odată mă socoteam parte din tagma lor. Odată rătăcit însa într-o civilizație a robotei în care ne mișcăm precum niște roboței automatizați, exponenții noii funcționărimi avându-si drept citadelă Corporația, aceia ce trebăluiesc precum Sisif, munca lor servind drept efigie a Absurdului, odată pierdut în aceasta lume uiți de individualitatea ta. Afectat de bibliofobie, teama inspirată de o filă albă așezată în față. Neființa provocându-te fățiș, sfidând potența creatoare precum o curvă ce miroase virginii de la o poștă, râzându-le în nas. Furia ce ne cere să-i impunem tăcerea, a curma tăcerea albului filei, imacularea dinaintea Creației, dar niciodata creația imaculata. Siluirea maculaturii, scriitori ce merg la papetărie ca la bordel. Prins în tensiunea unui asemenea torent, caut a mă regasi pornind de le ceea ce-mi pare cel mai firesc. Incep ziua întâi a memoriilor unui poprit.

Formula magică

Ne este greu să formulăm ceea ce gândim. Ca și cele simțite. Vreau să atrag atenția că folosesc intenționat verbul ”a formula”, căci spre deosebire de mult mai comunul ”a spune”, ”a comunica” el implică esențialitatea, proprietatea termenilor folosiți, implică adevărul. A formula trimite la sintagme care celor care se îndeletnicesc cu scrisul le sunt destul de indiferente, dacă nu chiar antipatice. Formulă chimică, formulă matematică, toate acestea sună pedant, sună prea științific pentru a-și face locul într-un scriere literară. Să pomenească doar de ceva precum ”formula chimică” într-un text și deja tensiunea crește în scriitor, temător că asemenea invocație îi va speria publicul, îl va descuraja să mai parcurgă și restul, care poate că nu arăta atât de anost pe cât anunță această...formulă. Acestea rămân adevarate însă doar pentru scriitorul amator, cel ce cîntărește fiecare cuvânt folosit, dar nu atât pentru valoarea lui de a reda adevărul celor gândite, ci adeseori pentru valorile sale estetice sau pentru caracterul său adecvat. ”Să sune bine, să dea frumos pe cuoală”, cam asta e dorința sau să fie ”adecvat subiectului” și- poate și mai important- publicului. Căci, crede el, o prostie să folosești neologisme ori arhaisme în proza contemporană, nu e deloc adecvat pentru cititorii de azi, care nu te vor înțelege neam, refuzând să citească ceea ce vei mai produce pe viitor. Iar astfel îți vei compromite propriul viitor de mare autor contemporan. Or, nu-ți dorești deloc asta. La fel cum nu-ți dorești nici a îți educa publicul, a-l pune în situația neplăcută de a da peste vreun cuvânt necunoscut ce-l va plasa la răscruce de drumuri. În acest punct el poate, cel mai adesea, fie să arunce cât colo hârțoaga aceasta plină de termeni străini lui, care-l jignesc prin însăși prezența lor acolo (- E clar, spune cititorul, încă unul care vrea să se dea mare cu inteligența lui, al dracu, nu ar putea scrie și el pe înțelesul tuturor!); fie, fapt riscant, să își noteze separat acel cuvânt necunoscut, acea parafrazare ce nu îi era știută, acea sintagmă neobișnuită și le poate căuta ulterior sensul. Îmi amintesc și acum cât de dificile au fost primele mele încercări în a învăța să citesc. Cum să nu fi fost altfel, când la finalul zilei primeam muștruluieli din partea bunicului, supărat că își găsea din nou ziarul preferat plin de sublinieri are unor cuvinte comune pentru el, dar nu și pentru elevul de clasa I-a care eram pe atunci. Ca și temă pentru acasă ori din simplă curiozitate îmi făcusem un obicei aproape zilnic din a sublinia în ziar cuvintele noi descoperite acolo, asta după ce depășisem faza inițială, în care mai toate A-urile sau E-urile ori restul vocalelor erau marcate cu un mic cerculeț, asta când înșelătorul C sau câte vreun P nu se prezenta minții mele ca și o vocală deghizată, ce trebuia imediat deconspirată prin acțiunea creionului. Unui om din zilele noastre aceste ziare maltratate în ultimul hal i s-ar părea drept o mostră de proto-scrisoare de răscumpărare, operă a unui răpitor precoce, de vreo 7-8 ani. Pentru mine însă ele reprezintă unei curiozități binevenite, al unei dorințe de cunoaștere la cel mai umil nivel, e drept, însă pe cât de umil erau aceste exerciții de a învăța să citesc, pe atât de temerare îmi apar mie. Cum altfel decât temerare să mi se arate tentativele unui copil de a da piept cu întreaga lume incipientă a lecturii și a scrisului, reconstituind la nivel individual drumul parcurs de om de la etapa preistoriei la intrarea în Istorie. Până la urmă, un asemea curaj firesc, necăutat, fără a avea la căpăt o finalitate clară este mai degrabă specific copiilor, decât adulților. Pentru un adult întâlnirea cu o lectură ce încearcă a-l scoate din zona sa de confort prin prezența unor cuvinte necunoscute lui, a unor fraze ceva mai complexe sau a unor referințe ce emerg sfera sa culturală, o asemenea întâlnire i se pare de rău augur și de cele mai multe ori se va solda cu un refuz din partea adultului nostru. E și normal, ba chiar jignitor, poate. Cum s-ar putea coborî el la nivelul unui școlar care abia buchisește primele litere, pentru a căuta într-un dicționar cuvintele de care aude poate pentru întâia oară. Mai ușor este pentru el să presupună că autorul caută doar să epateze, să se dea mare cu cuvintele folosite, motiv pentru care nici nu mai merită să continue cu restul lecturii. Ar fi o treabă de prisos, pentru care el, adultul, nu are timp. Cum să îi ceri lui să își piardă vremea cu text vorbind despre cât de greu ne este să formulăm ceea ce gândim ? Pentru ce mama mă-sii nu a scris, pe înțelesul tuturor, că ne este greu să spunem ceea ce gândim ? Ori să povestim ceea ce gândim, dacă tot se doreste a trece drept un mare prozator. E clar doar, între ”a formula” și ”a povesti” ultimul verb este de ales, sună atât de bine și de liniștitor. Iar literatura, în definitiv, tocmai pentru asta și există - pentru a liniști, a face totul să arate mai bun, mai frumos. Cum naiba ai putea înlocui o pricepută descriere a unui râu învolburat, al cărui valuri sinuoase animă calmul unui mal alfel plictisitor, cum ai putea înlocui o asemenea descriere cu artificiala ”formulă” a apei, acel sec H2O ? Ei nu înțeleg că tocmai această acea descriere pitorească a curgerii unui râu este încercarea scriitorului de a ajunge la propriul H2O, de a căuta propria formulă prin care toți cei care îl vor citi să știe că cea despre care vorbește el este apa și nu un alt lucru. Fiecare scriitor este în căutarea unei decantări a elementelor, a atingerii unui nivel de esențialitate care să-i permită exprimarea cât mai exactă a gândurilor sale, dând la o parte toate detaliile inutile, la fel cum un chimist elimină în cursul cercetărilor sale de laborator toate straturile superficiale, pentru a ajunge la esențialul unui element al realității, la o formulă a sa. Unul se află într-o continuă căutare a adevărului științific, celălalt, deși își rezervă dreptul de a folosi în mod arbitrar acest adevăr, este el însuși în căutarea propriului adevăr, a propriei formule magice care-i permite să atingă prin intermediul literaturii aceleași rezultate.Cercetările științifice își propun ca finalitate atingerea unei formulări a realității înconjurătoare. Literatura, la rândul ei, vizează o formulare a realitaților interioarea ale scriitorului, a gândurilor și sentimentelor sale, iar criteriul de evaluare a reușitei pe acest teren este sinceritatea, autenticitatea operei. Obținerea acestei formule magice, care să conțină esențialul gândurilor celui ce se așează la masa de scris, acesta este scopul. Sunt înspăimântător de puține momentele din viața noastră când suntem complet sinceri cu ceilalți, când ”formulăm” ceea ce gândim, lăsând la o parte orice dorință sau tentație de a înfrumuseța ceea ce gândim despre cineva sau despre ceva, de a deforma, voit sau nu, gândurile proprii, de a exprima, pur și simplu, ceea ce gândim ori simțim. Dacă încă s-ar mai putea vorbi despre un efect de Catharsis în actul de creație literară, el s-ar reduce tocmai la acestă sinceritate a expresiei, la această încercare de a transpune în cel mai sincer mod cu putință găndurile în cuvinte scrise. Scriitorul parcă ar căuta prin aceasta să răscumpere toate celelalte momente de nesinceritate cărora le cădem pradă zi de zi, în momentele când căutăm ”a povesti” sau doar ” a spune” câte ceva celorlalți, fără a izbuti totuși să ne facem gândurile complet transparente, fără a formula în mod autentic ceea ce simțit ori gândim. Temerile pentru care nu spunem ceea ce dorim cu adevărat, rațiunile pentri care nu facem asta, neputințele care ne împiedică să facem asta, toatea acestea par a fi depășite prin scris. Sau poate doar așa stau lucrurile în cazul meu.

Last Night. Monolog asupra infidelității vocaționale

Mă pricep la cărți. Mai puțin la relații. Sunt priceput într-ale cărților prin aceea că le pot înțelege. Nepriceput în ceea ce privește relațiile, poate fiincă uneori îmi este greu să mă înțeleg chiar și pe mine. O cale de a uni aceste două direcții disonante o reprezintă pentru mine scrisul. Scriu pentru că mă pricep la cărți, nu neapărat la scris. Talentul literar nu a fost niciodată o calitate care să-mi servească drept certitudine, dar indolența mea cu siguranță este o realitate. Nu pretind că scrisul este o activitate la care aș excela, la fel cum nu excelez nici la capitolul modestie; ce citești nu este deci o expresie a unei false modestii.

Scriu totuși pentru că rezultatul acestui proces este dacă nu o carte, în sensul strict al cuvântului, măcar o bucată de text, o scriitură cu o formă mai mult sau mai puțin finită.Iar eu mă pricep la cărți. Jucănd eu însumi rolul de autor al ei, trag speranța că voi ajunge astfel să mă înțeleg puțin și pe mine. Iar înțelegăndu-mă pe mine, pot spera și la o mai bună înțelegere cu ceilalți, o îmbunătățire a relațiilor mele cu ei. Scrisul devine astfel mediu reflexiv, cartea servind drept oglinda care te ajută să te cunoști pe tine, dar și să relaționezi cu cei din jurul tău. Citind cele scrise de tine, ei se văd plasați în fața aceleiași oglinzi ca și tine, faceți acum parte din același tablou reflectat, invitați fiind la o înțelegere reciprocă. A scrie este asemenea actului curajos de a te tunde singur în miez de noapte; simți o anumită neliniște care te determină să faci asta și, odată actul încheiat, te așezi în fața textului holbăndu-te ca-ntr-o oglindă, poftindu-i apoi și pe ceilalți să-ți scruteze posibilele asimetrii, tremuratul mâinii când ai așternut cuvintele pe coală, nesigur daca ai ales vocabulele potrivite, dacă forma textului este una cursivă, necesară, precum o șuviță de păr se întrepătrunde firesc cu vecinele sale, urmănd armonios firul creșterii. La fel îți dorești și tu să se întămple cu firul epic al textului tău.

Ca mai toți care se pricep la cărți, ducându-și mare parte din viață în lumea lor proprie, simt că în unele momente lipsa de experiență devine pregnantă. Atunci, ca o formă de a compensa, chemăm în ajutor elementele care însuflețesc lumea noastră, conturându-i dimensiunile, marcând trecerea dintre lumea reală, care-n ochii noștri și-a pierdut de mult interesul și propria noastră lume, unde totul este bun și frumos, căci totul este așa cum alegem noi să fie. N-avem altceva de făcut deci decât să recurgem la vreo referință care ne este la îndemână. Bunăoară, filmele.

Pentru a atinge problema cărtilor scrise și a relațiilor am ajuns să vorbesc despre infidelitatea pe care o comitem zi de zi. Să scriu despre infidelitatea noastră cea de toate zilele. Last Night, film produs in 2010 de  Massy Tadjedin servește drept un bun exemplu pentru a studia relațiile de cuplu, ca și relațiile pe care le avem cu noi însine. La o primă vedere Infidelitatea pare a reprezenta tema centrală a filmului. O reprezentare a infidelității, lăsând privitorul să fie martor la modul în care ea apare și se dezvoltă într-o căsnicie altfel fericită și prezentându-I cele două laturi ale sale. Infidelitatea fizică, de o parte, infidelitatea sentimentală, de alta. La finele filmului suntem parcă invitați să ne dăm cu părerea asupra gravității fiecăreia dintre ele, ne punem involuntar în pielea unuia dintre personaje, judecând ce tip de infidelitate doare mai tare. În tot acest timp, în plan secund, acțiunea filmului ascunde și un al treilea tip de infidelitate, ce ne afectează în mod inconștient pe majoritatea dintre noi, fără a băga prea mult în seama asta. Atunci când iese la iveală, o disecăm cu atenție, apoi căutăm compania altora care suferă și ei din aceeași pricină și, de cele mai multe ori, conchidem că acesta este cursul firesc al vieții, trecând peste mult mai repede decât am face-o dacă ar fi vorba de celălalt tip de infidelitate. Mă refer aici la infidelitatea față de propria noastră vocație, față de pasiunile noastre reale, cărora poate am încetat de mult să le mai fim credincioși.

Acțiunea filmului este comprimată într-o singură noapte petrecută la New York, în care fidelitatea cuplului Joanna și Michael Reed este pusă la încercare de ambele părți. Cu o relație de succes de 7 ani în spate, cuplul este supus unui concurs de împrejurări care testează puterea relației, dovedind în același timp cât de labilă este linia dintre infidelitate și loialitatea față de cel iubit. Plecat într-o deplasare în Seattle, împreună cu atrăgătoarea sa colega Laura, Michael își lasă soția singură în New York, unde aceasta îl revede pe Alex, un iubit din vremea studiilor petrecute la Paris. De o parte îi avem deci pe Joanna și pe Alex, regăsindu-se după 2 ani în care orice legătură a lipsit, în timp ce planul celălalt Michael, soțul Joannei, petrece seara împreună cu Laura, colega sa ce nu ezită să-și mărturisească atracția pe care o simte față de el. Lucrurile evoluează de ambele părți, iar la sfârșitul serii Michale ajunge în același pot cu Laura, ducând actul infidelității până la ultimele consecințe, în timp ce Joanna și Alex se opresc până la un anumit punct, deși ea nu a pregetat să-i dezvăluie că încă îl mai iubește, iubindu-l în egală măsură și pe sotul ei. Infidelității fizice căruia îi cade pradă Michael îi face pereche infidelitatea sentimentală pe care o comite Joanna. Iar dacă una a luat sfârșit în camera de hotel din Seattle, cealaltă ne lasă să bănuim că se va întinde și în viitor, după cum a fost cazul și în trecut. “In the middle of most nights, when I can`t sleep, I still replay you”, îi spunea Joanna lui Alex. Tipului acesta de infidelitatea care își are rădăcina în sentimente i se opune infidelitatea izvorâtă din atracția sexuală ce apare între două persoane, cerându-se consumată.

Însă alături de aceste 2 laturi ale infidelității, mai regăsim în film și o a treia latură, pe care de data aceasta o înfruntă doar Joanne. Cuplul jucând rolul central în filmul lui Tadjedvin pare a aduce laolaltă două tipuri diferite de personaje. Soțul, Michael, ilustrează pragmatismul specific masculin, un agent de afaceri imobiliare ce participă la cine cu colegii de muncă și la întâlniri de afaceri în afara orașului, unde discută cu viitorii clienți detaliile construcției unui nou hotel cu funcțiuni ecologice. Cariera sa pare bine consolidată, deși regizorul nu insistă prea mult asupra prezentării ei. Joanna Reed, pe de altă parte, aduce o notă artistică în cuplu, fiind un exponent al aspirațiilor creatoare. Scriitoare, având publicată deja o primă carte, ce pare a nu fi avut succesul scontat, este prezentată încă de la începutul filmului luptându-se cu probleme de creație, iar susținerea pe care i-o arată soțul nu pare a-i clinti scepticismul în ceea ce privește posibilitatea de a începe lucrul la o nouă carte. Ocupându-și timpul cu redactarea unor articole pentru diverse reviste de modă lasă constant impresia că este nemulțumită de munca sa actuală, raportându-se la ea în termeni de cuvinte necesare pentru a umple ultimul articol. “ I have to dig another 100 words”, spune ea, cu o expresie ce trădează corvoada ce o aduce scrierea unui nou articol despre accesoriile vestimentare. Întrebată fiind cum merge lucrul la noua carte, își ferește privirea și evită să dea un răspuns clar, de parcă îi este chestionată însăși fidelitatea față de sotul ei...

Deși lăsată în umbră de tema majoră a filmului, munca Joannei ca si scriitoare continuă să revină de-a lungul desfășurării lui, totul culminând cu discuția pe care o are cu Alex, în cursul căreia acesta o întreabă franc de ce a încetat să mai scrie. Nu e deloc întâmplător faptul că iubitul ei din tinerețe, scriitor la rândul său, se afla în New York cu ocazia publicării noi lui cărși, la fel cum nu întâmplător pare a fi faptul că dialogul lor din seara aceea se concentreazp asupra unor singure subiecte: motivul pentru care Joanne nu mai scrie și motivul pentru care relația dintre cei doi nu a funcționat. Se pare că din nou cărțile și relațiile sunt puse față în față. Blocajului creator pare a-i corespunde blocajul emoțional pe care-l recunoștea față de Alex, mărturisindu-i că indiferent de starea fericită a căsniciei sale, sentimentele ei pentru el nu au dispărut. Infidelitatea sentimentală pe care o comite vizavi de soțul ei este dublată de o infidelitatea vocațională, pasiunea pentru scris fiind trădată și ea prin munca mediocră la care se angajase acum, deși evident îi displăcea. Fidelitatea față de propria noastră persoană, față de pasiunile care ne definesc pare a avea legături misterioase cu fidelitatea față de ceilalți. Căci într-un final dacă nu suntem fideli față de noi, față de valorile care ne conturează ca persoană, cum putem pretinde apoi să fim fideli față de ceilalți ?

Victime sau autori ai infidelităților putem fi cu toții, însă într-o măsură mai mare imi vine să cred că ne putem numi autori ai infidelității vocaționale. Aceasta este infidelitatea pe care o comitem zi de zi, atunci cînd asemenea Joannei ne așezăm la biroul nostru corporatist și încercăm a face fără tragere de inimă ceva pentru care nu simțim nicio pasiune, îndoindu-ne că facem ceea ce trebuie, căutând însă să ascundem asta de ceilalți sau exhibând-o cu un fals cinism, sau ascunzând-o chiar față de noi înșine, la fel cum ne-am ascunde față de partener, dacă am fi vinovați de infidelitate. Descoperirea vocației, atât de comic mediatizată acum, nu este suficientă se pare, la fel cum se întîmplă și cu prezența unei persoane iubite în viața noastră. Pericolul infidelității există de ambele părti, cum ne arată Last Night. Infidelitate ce ar putea fi definită ca încălcarea acelui Commitment ce se stabilește fie între două persoane, fie între cineva și vocația sa. Traducând Commitment prin „dăruire” înțelegem mai bine cum funcționează infidelitatea sau, mai degrabă, fidelitatea. Scrisul, literatură, luat ca exemplu pentru o vocație înșelată, cere nu doar talent, pregătire, ci mai ales dăruire, lucru valabil și pentru orice altă vocație. Este curios cât de elocvent poate fi substantivul aceasta, căci implică un caracter necondiționat. Te dăruiești pe tine vocației tale, te lași purtat de vocea ei ( vocație, în definitiv, provine din latinescul vox=voce, strigăt), la fel cum faci și atunci când intri într-o relația. Încrederea este un element esențial al dăruirii, căci ea nu are neapărat așteptări. Dăruiești pentru că asta vrei, fără a aștepta un alt dar în schimb. Iar acolo unde nu există așteptări, nu există nici riscul încrederii trădate. Îndoielile pe seama cărora punea Joanne al său writer`s block sunt astfel anulate. Ultimul pretext în urma căruia se ascundea infidelitatea față de pasiunea sa este eliminat.

Este ciudat cum multe persoane nu pot trece peste infidelitatea partenerilor, dar le este totuși atât de ușor să fie necredincioși valorile la care țin, iar în lipsa unei vocații reale, le este ușor să își ducă traiul mai departe, alimentați de pseudo-valori vândute lor ce ceilalți, în timp ce depun eforturi pentru a găsi pe cineva cu care să-și împartă acest trai. Căutăm cu mai mult interes curse de avion la cel mai redus pret, reclame de pe urma cărora am putea fi fericiții câștigători ai unui iPhone 7, căutăm cu toții acea reducere fantastică de la Lidl, pentru că într-adevăr o punge de Haribo la 3 lei este ceva ce nu merită ratat. Iar atunci când suntem suficient de norocoși ne descoperim vocația, îi suntem infideli. E ironic cât de lesne acceptăm compromisuri când vine vorba de acest tip de infidelitate ( este doar un job temporal, chiria nu se platește singură, e dora o perioadă mai neagră…), însă orice scuză în ceea ce privește infidelitatea romantică pare de neacceptat.

Nu disperați în a căuta neapărat un sens în cele scrise aici. Totul se reduce la pura bucurie de a scrie. Mai puțin expunerea sensurilor, mult mai multă aplicare a lor.

Si intr-o zi am luat un pix si am zis e timpul

Ajunge cu pauza, inapoi la scris. Mi-a lipsit. Asteptati ce o sa vina...

Plecând de la nişte scrisori de ale lui Noica şi ajungând la dracu` în praznic.

Stilul encomiastic şi vetust în care sunt scrise majoritatea scrisorilor le face greu de citit, cel puţin de către mine, în momentul actual. Se vede clar că înainte vreme oamenii aveau nişte abilităţi superioare de pupat în fund. Apoi, este de observat o oarecare `manie a culturii`

pe care o au aproape fiecare dintre corespondenţi. O fetişizare a culturii. Reiese într-un mod apăsător din lectura acestor misive importanţa şi gravitatea pe care o acordau ei Culturii ( neapărat cu majusculă ). În fond, cred că la asta se reduce diferenţa dintre un creator şi un umil consumator de cultură - cel dintâi oferă importanţă si redă greutatea lucrurilor concrete, a realitaţii din jurul său, pe când cel din urmă dă importanţă doar culturii, adică realităţii reflectate. Or, daca se intamplă să bage în seamă şi o parte din realitate, o face doar cu acea latură pe care a descoperit-o mai întâi în cultură. Se holbează la lună şi la stele pentru ca aşa a citit el că e romantic, face apologia vieţii la tara, dar el de abia iese din birou 10 minute, să fumeze o ţigară, se laudă cu viaţa lui amoroasă complexă, dar de abia işi poate da seama singur de ce simte cu adevărat. Fiecare după stomacul propriu, bănuiesc... Ultimii se pare că nu pot digera decât produse pre-gatite. De asta vor fi condamnaţi să rămână doar nişte umili consumatori, cu accentul pe umili, fiindcă impotenţa creatoare în domeniul culturii reprezintă o adevarată umilinţă. Ca şi impotenţa sexuală, îi transformă putţn pe nefericiţii care suferă de ea, îi dezumanizează  într-o oarecare masură şi de aceea la întâlnirea lor  încercăm un sentiment de antipatie, simţim falsitatea entuziasmului lor sau poate intuim mai degrabă că intensitatea acestui entuziasm maschează o neputinţă. Cititorul are câteodata calităţile unei femei versate, ce simte lipsa de virilitate la partenerul ei, oricât s-ar da el peste cap să o convingă de contrariu. Întotdeauna voi găsi suspect faptul că un nefericit paralizat îl preaslăveşte pe atletul preferat, căci spiritul nativ de emulaţie ne face să ne dorim a fi precum modelele alese, iar când acest lucru ne este fundamental imposibil, frustrările îşi vor face apariţia. Din acest punct ele fie pot fi defulate ( calea cea mai naturală de a ne comporta într-o asemenea situaţie ) , fie pot fi refulate, pot fi sublimate prin indolatrizarea acelor modele, cu care nu ne vom putea compara niciodată. Adulaţia se va îngemăna întotdeauna cu invidia şi cu sentimentul de neputinţă, oricât de mult am încerca să tagaduim existenţa undelor negative.
Cine ştie, poate că din aceeaşi neputinţa fundamentală au luat naştere şi zeii, fiinţe asemănătoare oamenilor şi totuşi cu mult superioare lor. Iar oamenii, muritorii, în loc să defuleze şi să zdrobească de pământ statuile din templu, au sublimat imposibilitatea lor de a-şi atinge idelurile în variile domenii ale vieţii ( în război, unde îl aveau pe Ares, în dragoste, unde o aveau pe Afrodita, în căsnicie, unde veghea Hera şi Zeus, în existenţa de pe pământ şi în viaţa de după ), transformând-o în cult şi cultul ridicându-l la rangul de religie. În timpurile noastre areligioase mecanisme ca acestea încă mai supravieţuiesc, doar că personajele principale nu mai sunt de data aceasta zeii ci, după mediul în care ne mişcăm fiecare, sunt profesorii sau scriitorii, sportivii sau artiştii, oamenii de succes, potentaţii zilei. O oarecare neputinţă se ascunde în spatele culturilor moderne, dacă nu chiar o alimentează fără de ştire... Aceeaşi neputinţă o recunosc poate şi la mine, fără să vreau să stiu de ea, neadmiţand că poţi porni de la nişte scrisori ale unui filosof de seama lui Constantin Noica şi tot la dracu` ăn praznic vei rămâne, dacă nu ai ceea ce iţi trebuie pentru a fi mai mult decat un alt cititor  de-al lui Noica...