Stilul encomiastic şi vetust în care sunt scrise majoritatea scrisorilor le face greu de citit, cel puţin de către mine, în momentul actual. Se vede clar că înainte vreme oamenii aveau nişte abilităţi superioare de pupat în fund. Apoi, este de observat o oarecare `manie a culturii`
pe care o au aproape fiecare dintre corespondenţi. O fetişizare a culturii. Reiese într-un mod apăsător din lectura acestor misive importanţa şi gravitatea pe care o acordau ei Culturii ( neapărat cu majusculă ). În fond, cred că la asta se reduce diferenţa dintre un creator şi un umil consumator de cultură - cel dintâi oferă importanţă si redă greutatea lucrurilor concrete, a realitaţii din jurul său, pe când cel din urmă dă importanţă doar culturii, adică realităţii reflectate. Or, daca se intamplă să bage în seamă şi o parte din realitate, o face doar cu acea latură pe care a descoperit-o mai întâi în cultură. Se holbează la lună şi la stele pentru ca aşa a citit el că e romantic, face apologia vieţii la tara, dar el de abia iese din birou 10 minute, să fumeze o ţigară, se laudă cu viaţa lui amoroasă complexă, dar de abia işi poate da seama singur de ce simte cu adevărat. Fiecare după stomacul propriu, bănuiesc... Ultimii se pare că nu pot digera decât produse pre-gatite. De asta vor fi condamnaţi să rămână doar nişte umili consumatori, cu accentul pe umili, fiindcă impotenţa creatoare în domeniul culturii reprezintă o adevarată umilinţă. Ca şi impotenţa sexuală, îi transformă putţn pe nefericiţii care suferă de ea, îi dezumanizează într-o oarecare masură şi de aceea la întâlnirea lor încercăm un sentiment de antipatie, simţim falsitatea entuziasmului lor sau poate intuim mai degrabă că intensitatea acestui entuziasm maschează o neputinţă. Cititorul are câteodata calităţile unei femei versate, ce simte lipsa de virilitate la partenerul ei, oricât s-ar da el peste cap să o convingă de contrariu. Întotdeauna voi găsi suspect faptul că un nefericit paralizat îl preaslăveşte pe atletul preferat, căci spiritul nativ de emulaţie ne face să ne dorim a fi precum modelele alese, iar când acest lucru ne este fundamental imposibil, frustrările îşi vor face apariţia. Din acest punct ele fie pot fi defulate ( calea cea mai naturală de a ne comporta într-o asemenea situaţie ) , fie pot fi refulate, pot fi sublimate prin indolatrizarea acelor modele, cu care nu ne vom putea compara niciodată. Adulaţia se va îngemăna întotdeauna cu invidia şi cu sentimentul de neputinţă, oricât de mult am încerca să tagaduim existenţa undelor negative.
Cine ştie, poate că din aceeaşi neputinţa fundamentală au luat naştere şi zeii, fiinţe asemănătoare oamenilor şi totuşi cu mult superioare lor. Iar oamenii, muritorii, în loc să defuleze şi să zdrobească de pământ statuile din templu, au sublimat imposibilitatea lor de a-şi atinge idelurile în variile domenii ale vieţii ( în război, unde îl aveau pe Ares, în dragoste, unde o aveau pe Afrodita, în căsnicie, unde veghea Hera şi Zeus, în existenţa de pe pământ şi în viaţa de după ), transformând-o în cult şi cultul ridicându-l la rangul de religie. În timpurile noastre areligioase mecanisme ca acestea încă mai supravieţuiesc, doar că personajele principale nu mai sunt de data aceasta zeii ci, după mediul în care ne mişcăm fiecare, sunt profesorii sau scriitorii, sportivii sau artiştii, oamenii de succes, potentaţii zilei. O oarecare neputinţă se ascunde în spatele culturilor moderne, dacă nu chiar o alimentează fără de ştire... Aceeaşi neputinţă o recunosc poate şi la mine, fără să vreau să stiu de ea, neadmiţand că poţi porni de la nişte scrisori ale unui filosof de seama lui Constantin Noica şi tot la dracu` ăn praznic vei rămâne, dacă nu ai ceea ce iţi trebuie pentru a fi mai mult decat un alt cititor de-al lui Noica...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu