Memoriile unui poprit. Ziua patru. Tacere

Memoriile unui poprit. Ziua patru. Tacere

Dupa poprire am devenit invatacel al Tacerii. Efect oarecum firesc al trecerii prin stari in care dupa proteste initiale, momente de autopersiflare ori teama de a te vedea dormind sub plin soare urmeaza o ultipa etapa - etapa aducatoare de resemnare. Tacerea se asterne in sfarsit. Ii intelegi abia acum forta vindecatoare, prezenta sa aproape continua in viata ta, fara a-i fi acordat prea multa atentie, pana la un moment dat cand ajungi a-i cersi tu atentia. Ritmul existentei moderne suprima tacerea, timp mort ce nu isi are locul pe partitura alerto a vietilor noastre. O mai intalnesti doar uneori, in clipele de acalmie urbana - intaia zi a anului, cand intregul oras pare a fi cazut prada letargiei, cu aleile pustii, intinse larg in fata ta, cum parca nu le-ai vazut mai niciodata pana atunci, cu strazile la fel de goale, pustiite de puhoiul cotidian de masini. Tacere a regulilor de circulatie, libertatea de a pasi pe strada dupa propriul parc, nu dupa traseele prestabilite ce ne fac a ne simti captivi intr-un labirint durat nu din cremene si ziduri impenetrabile, ci din semafoare, garduri delimitatoare, treceri de pietoni, semne de circulatie, garduri vii omoara libertatea de a ne alege un drum altul decat cel destinat noua de un urbanist anonim.
Ca ucenic al tacerii, inveti sa ai rabdare cu tine. Odata deprinsa aceasta lectie, incepi sa arati rabdare si semenilor, caci intelegi cat de multa nevoie au de asta. O alta viziune asupra lumii se deschide.
-Si tacerea este un raspuns, vine predica omului suficient. Ghicesti amarul din spatele acestei idei, lovitura resimtita cand intrebarile cele mai ardente, dorintele cele mai vii ne sunt intampinate cu Tacere.
-Tacerea este raspunsul, vine continuarea.
Daca esti pasionat de scris, odata pornit pe drumul deschis de Tacere, incepi sa il intelegi pe Cioran, omul care ajuns satul de a mai calomnia Universul a renuntat la a mai scrie. Incerci sa ii calci pe urme. Esuezi.Cazi victima dezamagarii, dar nu doar fiindca nu poti renunta si tu la insirat vocabule pe foaie. Esti dezamagit de tine fiindca nu poti accepta cu desavarsire tacerea, nu suporti niciun rand al carui lectura ar invita cititorul la tacere. Simti mereu nevoie de a-l dilua cu o anecdota, cu ceva neesential, larma de fundal servind drept distractiune. Esti dezamagit ca nici in scris nu izbutesti a fi mai bun decat in viata reala.
Cum poti totusi reprezenta Tacerea in literatura ? Daca ai alatura literatura muzicii, atunci compozitia literara are la fel de multa nevoie nevoie de tacere ca si compozitia muzicala. Absenta sunetelor, absenta cuvintelor. Poti oare reprezenta tacerea prin ceea ce lasi nescris ? Dar aceasta ar duce la cea mai proasta forma de literatura, cea mai falsa dintre ele. Infidelitatea suprema, a scrie despre ceva in timp ce inima iti sta in cu totul alt loc. Mutilare artistica, cam asta ar insemna. Imposibilitate pentru adevaratul artist, caci arta este alimentata de obsesii, iar un artist care ar reusi sa supune tacerii obsesiile sale, nu ar mai avea nevoie de arta, si-ar depasi conditia. Caci tocmai arta servea pana atunci drept metoda prin care obsesiile sale cele mai profunde era reduse la tacere. Expresia artistica facea totul posibil.
Scrisul nu pare a-mi servi drept mijloc potrivit pentru a deprinde ceea ce incearca sa ma invata Tacerea. Voi incerca sa o fac prin doua povestiri. Doar atat. Mai mult decat suficient, intr-un secol ce nu mai cunoaste literatura, cel putin nu ca fenomen manifestandu-se activ in societate. Locul ei este ocupat acum de marketing. Numai oamenii din marketing par a mai sti sa spuna povesti. Ba unii chiar ajung sa creada cu adevarat in ele. Un bun specialist in marketing are ceva din rafinamenul unui scriitor. Versat in arta dozajului, cunoaste cat adevar si cat neadevar trebuie presarate intr-o poveste, stie cum sa obtina echilibrul dintre cele doua, astfel ca la sfarsit sa simti prezenta ambelor fete ale medaliei vanduta tie. Fauritor de vise, caci la fel ca si-n taramul acestora trebuie sa simti neadevarul visului, natura lui ireala, dar si latura sa reala , cea apta de a ne pacali ca ceea ce zobara prin visele noastre... se si mananca.
Prima povestire incepe in Grecia antica, cu scoala pitagoreica. Pitagora a reprezentat mai mult decat autorul tablei inmultirii si al faimoasei si, pentru elevi, odioasei teoreme care ii poarta numele. A fost unul dintre primii filosofi intemeietori de scoala, scoala ce urmarea, ca multe alte curente din antichitate, dezrobirea sufletului din robia trupului. Discipolul interesat sa porneasca pe acest drum pornea de la nivelul de Auditor. Timp de doi ani de zile devenea un ucenic complet al tacerii, orice comunicare cu ceilalti ii era strict interzisa. Sarcina lui in aceasta prima etapa de initiere era de a asculta ceea ce au de spuns ceilalti, de a audia. Cu cat devii mai tacut, cu atat poti auzi mai multe,nu... Insa aici intervine paradoxul tacerii. Ne lasam purtati de ea pentru a ne amplifica propriul glas, pentru ca rostirea sa isi afle augumentarea intru adevar. Indeobste consideram ca cel supus tacerii poate asimila mult mai profund ceea ce au de spus ceilalti. Adevarat. Insa mai presus de aceasta auditorul are sansa de a auzi mai ales propria sa voce, discursul sau intern, ignorat pana acum. Tacand, izbutim sa vorbim cu adevarat. Sunt destul de rare momentele cand ne reuseste lucrul acesta. Privirea pierduta este unul dintre aceastea. Acea privire pierduta a ochilor, despre care Cioran spunea ca este singura privire autentica, aceasta reprezinta echivalentul vizual al Tacerii. Caci tocmai aceasta dezvaluie mai mult decat orice altceva. Dezvaluie starea de spirit reala a celui care o afiseaza, citesti in ea amanunte ascunse celorlalti, pe care privirea nu le poate masca, simti toate impresiile care le-au supus in mod normal tacerii: inteligenta lor, bunatatea ascunsa sub atitudinea de bravura, sub o duritate aparenta. Cei indragostiti ar trebui sa se fereasca a surprinde momentul in care privirea celui iubit este pierduta aiurea, dezvaluind care sunt adevaratele lor sentimente si catre cine se indreapta ele de fapt. Privirea pierduta este acea stare de tacere a ochilor si a expresiei lor. Daca vrei sa patrunzi in sufletul unei persoane, nu cauta a-i studia expresia ochilor, cauta a-i descoperi momentele in care privirea-i se pierde spre orizonturi. Ochii, singurul organ uman ce nu cunoaste imbatranirea, ce nu cunoaste Timpul, prezinta paradoxul de a fi organul temporal prin excelenta. In ei poti citi uneori intreaga istorie a vietii unui om. Vezi in ei durerea prin care a trecut, dezamagirile, biruintele ori reflectia voluptatilor ce i-au prisosit in viata. Dar pentru a-si servi natura adevata, pentru a transcende categoria Timpului, ai nevoie a fixa privirea pierduta. Tacerea Istoriei, a Timpului, ce isi inceteaza pentru o singura clipa vremuirea, momentul cand cunoasterea umana trece de la relevare la revelare.
Acesta ar fi unul dintre momentele cand Tacerea ne dezvaluie adevaratul nostru glas. Un alt moment al fi momentele de reculegere. Un discurs al tacerii, mai elocvent decat oricare altul. Aceasta ne aduce la cea de-a doua povestire pe care intentionam sa v-o istorisesc. Plimbandu-te printre galeriile Muzeului Louvre vei intalni si opera clasicului francez Nicolas Poussin, Et in Arcadia Ego. Scena pastorala, cu personajele compozitiei concentrandu-se toate asupra epitafului de pe o piatra funerara, ce ne aminteste ca Et in Arcadia Ego. Interpretarile oferite acestui tablou sunt numeroase, multe riguros documentate, altele ingenios argumentate, mai toate servind la amplificarea aurei de mister emanata de aceasta opera. Pictura lui Poussin, indiferent de sensurile sale, reprezinta un moment de reculegere par excellence. Tacerea care ne cuprinde pe totii in fata unui pietre de mormant. Piatra insasi, aceasta metafora perfecta a tacerii. Odata asezat in fata acestei opere nu poti a nu observa dubla tacere implicata de contemplarea picturii lui Poussin. Tacerea receptorului, pe de o parte, tacerea personajelor din tablou, de cealalta parte, partea ireala rezervata artei. Tacere la care intotdeauna invita arta, esteticul. Tacere de care ne mai lasam condusi poate doar cand suntem indragosesti se se iveste obiectul iubirii noastre. Tacerece ne permite a ne auzi vocea launtrica, cea amutita de prea multele vorbe ce le rostim neincetat. Traim intr-o lume a morilor stricate, ce raspandesc perpetuu vocabule rostite cel mai adesea fiindca ne temem de efecte tacerii.
-Daca ma ia drept un prost, ne spunem, cand absentam verbal dintr-o discutie despre un subiect pe care nu il stapanim, poate nici nu il indragim.
-Daca ma crede timid, ne temem noi, in fata persoanei pe care o placem. Grabindu-ne a curma tacerea cu orice pret, uneori cu pretul de a rosti ceva stupid, mai intotdeauna de a spune ceva neesential. Toate acestea cand tacearea indragostitului poate spune atat de multe lucruri pe care limbile omenesti nu au fost menite sa le spuna. Suntem nascocitorii small talk-ului, pseudo-remediu al unei fobii moderne, camuflat sub numele de politete, sociabilitate, eticheta sociala.Am pierdut sensul tacerii, intr-o lume a vorbelor desarte. Il mai descoperim din intamplare cand trecem prin situatii inedite, bunaoara poprirea. Atunci ii intelegi rostul si te vezi parte din dialoguri filosofice de mare profunzime.
-Tacere! rostesti tu imperativ catre stomac.
-Ghiortz ! rasuna ultima sa replica inainte de a se supune.
Ii mai descoperim sensul contempland opere precum Et in Arcadia Ego, cand intelegi ca pictura aceasta are forta de a te tranforma in obiectul ei. Fara sa iti dai seama te trezesti citind cu voce tare sau in gand mesterioasa inscriptie, tu insuti devii cel ce marturiseste a fi fost si el parte din Arcadia, acest paradis terestru. Tacerea pietrei mormantale devine sursa propriului tau glas. Una dintre interpretarile cele mai dragi ale picturii lui Poussin este cea dupa care epitaful tradus ca Pana si in Arcadia sunt (eu) se refera la omniprezenta mortii, a nefiintei, care pana si in Arcadia, taram descris precum o a doua gradina a Edenului moartea nu lipseste. Departe de a vedea in asta un ecou al pesimismului, al unui nihilism inainte de nihilism, aceasta avertizare reprezinta o noua Buna Vestire. Ea vorbeste mai multe despre valoarea vietii si pretuirea pe care trebuie sa i-o oferim, nu atat despre amenintarea stingerii. La capatul Tacerii exista intotdeauna Cuvantul, cum insasi opera aceasta o arata. Acel Ego de la sfarsitul inscriptiei nu este altceva decat glasul nostru adevarat, ce isi marturiseste prezenta pana si in Arcadia. O asigurare ca totul va fi bine la final.
Odata devenit ucenic al tacerii, am reinceput sa scriu. Memoriile sunt doar pretext, poprirea doar imbold de a preschimba fila in text, de a-mi pune existenta in context, sa stiu mai apoi, precum pastorii din tablou, dupa ce au citit epitaful de pe piata, incotro ar trebui sa pasesc. Adevarul este ca nu m-am simtit niciodata mai viu ca in momentele de ratacire din prezent. -Ce vreau sa fac cu viata mea in continuare pune mai mult in valoarea Viata decat intrebarea ce-o cuprinde. Asfel ajung la ultima zi din Memoriile unui poprit.

Memoriile unui poprit.Ziua trei. Cu totii

Suntem cu totii niste popriti. Nu citesti aici expresia unei dorinte de a nu fi singurul cazut in bucluc, de a vedea si pe ceilalti cum se inghesuie la banci buluc, panicati de viitorul lor financiar. Ar fi prea simplu, prea banal. Dorinta atavica de a vedea moarta si capra vecinului ori versiunea ei moderna, capitalista, de a-ti vedea vecinul mort, pentru a-i putea lua capra. Nimic de genul acesta. Ar fi prea simplu, prea vulgar. Cistesti aici despre un alt soi de poprire, una multa mai daunatoare noua decat cea pusa asupra unui cont bancar. Povestea acestei popriri incepe ca de fiecare data cu un Credit. Acordat noua de ceilalti fara a baga chiar de stire sau arogat cu de la noi putere, cu aroganta specifica tineritii, creditul despre care povestim acum reprezinta insasi incipitul istoriei vietii multora dintre noi. Prinsi in tumultul primilor ani ai tineretii noastre, ne vedem transpusi in pustiu, unde de pe un pisc inalt ne intampina vederea ispititoare a "tuturor imparatiilor acestei lumi si a lor slava".

Daca are sansa de a primi o educatie superioara, cele mai mari infaptuiri stiintifice sau literare ii apartin lui. Si cum aceasta reprezinta un adevar indubitabil, aroganta lui de personalitate titanica devine perfect justificata in ochii lui, desi poate nu a lucrat un ceas macar in intreaga lui viata de student. Creditul primit ii acopera lipsa de straduinta, joaca rolul de agent principal in musamalizarea procrastinarii ce ii defineste existenta.

Daca are sansa de a avea talent artistic, toate capodoperele ce vor impanzi muzeele viitorului ii apartin lui. Adevar absolut pentru tanarul nostru artist, ce-i justifica atitudinea superioara, capriciile-i de geniu necunoscut  si, mai ales, indolenta-i pantagruelica, ce pare a nu cunoaste saturatia. Totul este in regula. Creditul ii tine locul rezervat, posteritatea trudeste deja la a sa efigie, intru memoria geniului ce a dat umanitatii atatea minuni ale artei. Intre timp insa, minunile aceastea se reduc doar la o cantitate remarcabila de alcool bauta zilnic si la o calitate contestabila a aforismelor sale avangardiste. De restul se ocupa Creditul.

Daca ai sansa de a fi iubit...lumea este intr-adevar a ta. Iubirea - departe de a o vedea precum ceva incredintat tie, de care ai face bine sa te ingrijesti. Totul si se cuvine, totul vine atat de firesc incat uiti complet ca este necesar si aportul tau intru intretinerea ei. Te preschimbi pe nesimtite intr-un Deus Otiosus al Amorului, pana ce acesta se va stinge, lasand in urma doar un templu gol.

Daca ai norocul de a avea prieteni buni, norocul este al lor ! Caci ce alt lucru mai bun li s-ar putea intampla decat sa-ti faca cunostiinta, sa te ajute cand iti este greu, sa te distreze cand te simti plictisit, sa te readuca la realitate cand estei distrat, sa te imprumute cand esti poprit... De cealalta parte, dovezile de prietenie din partea ta ? Habar nu au binecuvantatii acestia de prieteni ai tai de sublimul sentimentelor ascunse adanc in sufletul tau, care odata iesit la iveala l-ar transforma pana si pe Patrocle intr-un prieten perfid, superficial, nedemn de afectiunea Peleanului. Insa pana in clipa potrivita acestei dezvaluiri a preplinului tau sufletesc, al celor mai exuberante manifestari de prietenie de care esti capabil, pana atunci te bucuri inca putin de acest credit al amicitiei.

Exista o sumedenie de denumiri sub care este cunoscut acest dintai Credit pe care-l primim cu totii in viata. Unii primesc Creditul Talentului, altii primesc Creditul Planurilor de Cariera, al Ambitiei, al Viselor de Implinire Profesionala. Cei mai multi dintre noi primim Creditul Prieteniei, al Iubirii, al Increderii. Creditul vointei de a renunta la viciile nocive, creditul puterii de a trece peste o despartire, un refuz, creditul capacitatii de a intelege sensul compromisurilor facute.Indiferent de numele sub care se ascunde, intr-o buna zi tot isi va revendica plata. Intr-o buna zi vei fi somat sa platesti pentru Creditul oferit tie in avans. Vei fi fortat sa scrii despre vicisitudinile ce vor veni, amuzand Soarta cu felul tau pedant de a fixa temporal aceste zile rele "intr-o buna zi"... Le vei fixa undeva in viitor, cand te vezi pe tine trecut de 30 de ani, cu o duzina de vise neimplinite.Vezi cum vei indura dezamagirea de a contempla cum increderea in capacitatea de a-ti dura un viitor dupa chipul si asemanarea acestor vise slabeste pe zi ce trece. Te vezi confruntat cu o realitate complet diferita de cea imaginata de tine cand inca te bucurai de Credit, cand totul era posibil, intreaga lume era a ta. Te descoperi dintr-o data poprit, pricepi cum toate resursele ce ti-au fost oferite au sfarsit irosite in van - timpul, energia, bunele intentii, de a face, de a drege. Acum, toate acestea sunt blocate pana ce te vei arata demn de a le redobandi. Iubirea, prietenia celorlalti, admiratia sau increderea lor in tine - valori ce pot fi si ele poprite, si de cele mai multe ori ni se intampla asta. Lipsiti de ele, intelegem de abia atunci insemnatatea lor si nesocotinta de care am dat dovada. Vine vremea cand trebuie sa dam cont de ceea ce am facut cu Creditul primit. Suntem cu totii niste popriti, macar o data in vietile noastre.

Memoriie unui poprit. Ziua doi. O viata

Cum ajungi poprit, te poți întreba ? Destul de simplu de răspuns. E îndeajuns să îți apleci
 urechea spre cele auzite pe străzile urbelor occidentale. Propriul destin

divulgat în plină stradă, consemnat de mult în mentalitatea culturii vestice,
 paradigmă ce pare a ne conduce existența, reguli presimtite, atât de familiare nouă cât să le
 uităm mereu prezența.

Ascult-o pe femeia vorbind cu voce apăsată la telefon, cu tonul ei de om ajuns. Întreaga Agoră
 este a ei, conversațiile ei private - ridicate la rangul unui discurs profetic.

-Lasă dragă,spune ea,că doar o viață avem ! sună ecoul hedonismului ascuns adânc în ființa ei.

-Ignoranță ! spune Orientalul, cel ce stie că existența nu se rezumă la o viață, ci la un ciclu de
 vieți, ciclu ce se poate întinde la infinit, până ce ne vom lămuri de valul acestei ignoranțe ce
 ne acoperă gândirea. Iresponsabilitatea Occidentalului, consecința unei mentalități ce nu
 cunoaște principiul Reîncarnării. Ba chiar îl ia în derâdere, îl etichetează drept eres, după care
 își scuipă în sân pentru a alunga complet un gând atât de stupid, adică periculos pentru cineva
 ce se teme să gândească. Îl ia în derâdere la fel cum ideea Karmei este întâmpinată cu un
 surâs sardonic. Responsabilitea adusă de o filosofie după care fiecare acțiune aduce după
 sine o reacțiune, dacă nu în această viață, atunci în următoarele, responsabilitatea aceasta
 este prea grea pentru omul modern. Un credit neachitat - persiflarea aceastei gândiri
 orientale vechi de secole. Pentru mulți, acțiunea primează. Consecințele pălesc în fața
 atotputerniciei Faptei, capătă o diafană transparență ,văduvite de orice influență reală.
 Nu întâmplator Dr Faustus este recunoscut drept exponent al omului modern.
 Suferind de o gravă mâncărime în fund ca și el( a se citi aspirație către absolut sau o altă 
prostie de genul acesta), ne spunem  -Să nu fac nici aici popasul. Din ce adâncuri vine şoapta?
 M-ajută duhul şi-mi dă sfat. La început voi pune Fapta !  Cum altfel, când știm că doar o
 viață avem. Sau poate, cu moartea, două. Astfel te vezi într-o zi contemplând crusta de pe
 covrig, fascinat de jocul permutariilor în care s-au prins albul si negrul, halucinat numai 
la gandul potenței unui câmp de mac din care câteva boabe au ajuns și pe al tău covrig.
 Iată masa ta de azi !

Memoriile unui poprit.Ziua unu. Cu scris

Memoriile unui poprit. Ziua unu. Inițial, încerc fixarea memoriilor prin imagini. Abordare de om leneș, lașitate de scriitor ce și-a rătăcit vocația literară. Pagini de carnete, lăsate în paragini, mustind de conținut brut, totuși autentic, în timp ce imagini prelucrate la maxim servesc drept pseudomemoriile unui poprit. Lumea Instagramului – abator unde realitatea vine să moară. Peisaje nocturne, contre-jour ce-ar stârni invidia unui De la Tour, laturi diverse ale unui contur urban surprins de lentila telefonului, momente diverse ale zilei surprinzandu-mă prin frumusețea lor. Odată poprit, doar natura pare că îți mai oferă credit. Te lași sedus de estetismul gratuit, alegi ca de fiecare dată calea cea mai ușoara. Ca un spectator hipersensibil asistând la o reprezentație tragică, concentrându-se cu ultimele puteri asupra scenografiei, pentru a ignora scenele șocante ce i se înfățișează.

-Ce duios este apusul acesta, își spune, cu ochii benoclați la o pancartă din fundal, forțându-se să își inducă în suflet un sentiment de binecuvântare, de împlinire. În acest timp, pe scenă, Desdemona ucisă de mâinile maurului. Primești un semnal de alarmă denunțănd lipsa-ți de maturitate, însă nu pregeți a-l ignora. -Ce duios este apusul acesta…

După Dostoiesvki, totul e în mâinile omului și el lasă totul să-i treacă pe sub nas numai fiindcă e laș…asta-i deja o axiomă…-Chiar, de ce s-ar teme oamenii cel mai tare ? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Se ascund deci dupa imagini, pitesc memorii dupa imagini, plasează fundalul flamboayant cât să acopere fatalitatea vieții ce se petrece în prim plan. Pictura lui Rembrandt. Te minți cum că o minciună originală valorează mai mult decat un adevăr împrumutat de aiurea. Gasești aici adevărata valoare a literaturii, această artă a minciunilor originale. De aceea unele opere ne par false, minciuni ce nu ne mai pot înșela, auzite fiind de atâtea ori de la alții; deficiențele lor întru ceea ce privește originalitatea. De aceea trebuie recunoscut curajul unui scriitor, modul în care se expune pericolului demascării, al descoperirii minciunilor sale. Un savant poate întotdeaună să apeleze la clauza “ipotezelor”, a “experiențelor”, în fine, a unui noi paradigme științifice. Odată acestea infirmate, nu este denunțat drept mincinos. Se bucura de apărarea conferită lui de acest întreg mecanism teoretic pe care sunt fondate științele. Tocmai pentru a-i salva de rău famatul renume de mincinoși. Cercetători britanici ai pulii.

Scriitorii însa, aceștia sunt ceva mai curajoși… Odată mă socoteam parte din tagma lor. Odată rătăcit însa într-o civilizație a robotei în care ne mișcăm precum niște roboței automatizați, exponenții noii funcționărimi avându-si drept citadelă Corporația, aceia ce trebăluiesc precum Sisif, munca lor servind drept efigie a Absurdului, odată pierdut în aceasta lume uiți de individualitatea ta. Afectat de bibliofobie, teama inspirată de o filă albă așezată în față. Neființa provocându-te fățiș, sfidând potența creatoare precum o curvă ce miroase virginii de la o poștă, râzându-le în nas. Furia ce ne cere să-i impunem tăcerea, a curma tăcerea albului filei, imacularea dinaintea Creației, dar niciodata creația imaculata. Siluirea maculaturii, scriitori ce merg la papetărie ca la bordel. Prins în tensiunea unui asemenea torent, caut a mă regasi pornind de le ceea ce-mi pare cel mai firesc. Incep ziua întâi a memoriilor unui poprit.