vineri, 6 iulie 2018

Memoriile unui poprit. Ziua patru. Tacere

Memoriile unui poprit. Ziua patru. Tacere

Dupa poprire am devenit invatacel al Tacerii. Efect oarecum firesc al trecerii prin stari in care dupa proteste initiale, momente de autopersiflare ori teama de a te vedea dormind sub plin soare urmeaza o ultipa etapa - etapa aducatoare de resemnare. Tacerea se asterne in sfarsit. Ii intelegi abia acum forta vindecatoare, prezenta sa aproape continua in viata ta, fara a-i fi acordat prea multa atentie, pana la un moment dat cand ajungi a-i cersi tu atentia. Ritmul existentei moderne suprima tacerea, timp mort ce nu isi are locul pe partitura alerto a vietilor noastre. O mai intalnesti doar uneori, in clipele de acalmie urbana - intaia zi a anului, cand intregul oras pare a fi cazut prada letargiei, cu aleile pustii, intinse larg in fata ta, cum parca nu le-ai vazut mai niciodata pana atunci, cu strazile la fel de goale, pustiite de puhoiul cotidian de masini. Tacere a regulilor de circulatie, libertatea de a pasi pe strada dupa propriul parc, nu dupa traseele prestabilite ce ne fac a ne simti captivi intr-un labirint durat nu din cremene si ziduri impenetrabile, ci din semafoare, garduri delimitatoare, treceri de pietoni, semne de circulatie, garduri vii omoara libertatea de a ne alege un drum altul decat cel destinat noua de un urbanist anonim.
Ca ucenic al tacerii, inveti sa ai rabdare cu tine. Odata deprinsa aceasta lectie, incepi sa arati rabdare si semenilor, caci intelegi cat de multa nevoie au de asta. O alta viziune asupra lumii se deschide.
-Si tacerea este un raspuns, vine predica omului suficient. Ghicesti amarul din spatele acestei idei, lovitura resimtita cand intrebarile cele mai ardente, dorintele cele mai vii ne sunt intampinate cu Tacere.
-Tacerea este raspunsul, vine continuarea.
Daca esti pasionat de scris, odata pornit pe drumul deschis de Tacere, incepi sa il intelegi pe Cioran, omul care ajuns satul de a mai calomnia Universul a renuntat la a mai scrie. Incerci sa ii calci pe urme. Esuezi.Cazi victima dezamagarii, dar nu doar fiindca nu poti renunta si tu la insirat vocabule pe foaie. Esti dezamagit de tine fiindca nu poti accepta cu desavarsire tacerea, nu suporti niciun rand al carui lectura ar invita cititorul la tacere. Simti mereu nevoie de a-l dilua cu o anecdota, cu ceva neesential, larma de fundal servind drept distractiune. Esti dezamagit ca nici in scris nu izbutesti a fi mai bun decat in viata reala.
Cum poti totusi reprezenta Tacerea in literatura ? Daca ai alatura literatura muzicii, atunci compozitia literara are la fel de multa nevoie nevoie de tacere ca si compozitia muzicala. Absenta sunetelor, absenta cuvintelor. Poti oare reprezenta tacerea prin ceea ce lasi nescris ? Dar aceasta ar duce la cea mai proasta forma de literatura, cea mai falsa dintre ele. Infidelitatea suprema, a scrie despre ceva in timp ce inima iti sta in cu totul alt loc. Mutilare artistica, cam asta ar insemna. Imposibilitate pentru adevaratul artist, caci arta este alimentata de obsesii, iar un artist care ar reusi sa supune tacerii obsesiile sale, nu ar mai avea nevoie de arta, si-ar depasi conditia. Caci tocmai arta servea pana atunci drept metoda prin care obsesiile sale cele mai profunde era reduse la tacere. Expresia artistica facea totul posibil.
Scrisul nu pare a-mi servi drept mijloc potrivit pentru a deprinde ceea ce incearca sa ma invata Tacerea. Voi incerca sa o fac prin doua povestiri. Doar atat. Mai mult decat suficient, intr-un secol ce nu mai cunoaste literatura, cel putin nu ca fenomen manifestandu-se activ in societate. Locul ei este ocupat acum de marketing. Numai oamenii din marketing par a mai sti sa spuna povesti. Ba unii chiar ajung sa creada cu adevarat in ele. Un bun specialist in marketing are ceva din rafinamenul unui scriitor. Versat in arta dozajului, cunoaste cat adevar si cat neadevar trebuie presarate intr-o poveste, stie cum sa obtina echilibrul dintre cele doua, astfel ca la sfarsit sa simti prezenta ambelor fete ale medaliei vanduta tie. Fauritor de vise, caci la fel ca si-n taramul acestora trebuie sa simti neadevarul visului, natura lui ireala, dar si latura sa reala , cea apta de a ne pacali ca ceea ce zobara prin visele noastre... se si mananca.
Prima povestire incepe in Grecia antica, cu scoala pitagoreica. Pitagora a reprezentat mai mult decat autorul tablei inmultirii si al faimoasei si, pentru elevi, odioasei teoreme care ii poarta numele. A fost unul dintre primii filosofi intemeietori de scoala, scoala ce urmarea, ca multe alte curente din antichitate, dezrobirea sufletului din robia trupului. Discipolul interesat sa porneasca pe acest drum pornea de la nivelul de Auditor. Timp de doi ani de zile devenea un ucenic complet al tacerii, orice comunicare cu ceilalti ii era strict interzisa. Sarcina lui in aceasta prima etapa de initiere era de a asculta ceea ce au de spuns ceilalti, de a audia. Cu cat devii mai tacut, cu atat poti auzi mai multe,nu... Insa aici intervine paradoxul tacerii. Ne lasam purtati de ea pentru a ne amplifica propriul glas, pentru ca rostirea sa isi afle augumentarea intru adevar. Indeobste consideram ca cel supus tacerii poate asimila mult mai profund ceea ce au de spus ceilalti. Adevarat. Insa mai presus de aceasta auditorul are sansa de a auzi mai ales propria sa voce, discursul sau intern, ignorat pana acum. Tacand, izbutim sa vorbim cu adevarat. Sunt destul de rare momentele cand ne reuseste lucrul acesta. Privirea pierduta este unul dintre aceastea. Acea privire pierduta a ochilor, despre care Cioran spunea ca este singura privire autentica, aceasta reprezinta echivalentul vizual al Tacerii. Caci tocmai aceasta dezvaluie mai mult decat orice altceva. Dezvaluie starea de spirit reala a celui care o afiseaza, citesti in ea amanunte ascunse celorlalti, pe care privirea nu le poate masca, simti toate impresiile care le-au supus in mod normal tacerii: inteligenta lor, bunatatea ascunsa sub atitudinea de bravura, sub o duritate aparenta. Cei indragostiti ar trebui sa se fereasca a surprinde momentul in care privirea celui iubit este pierduta aiurea, dezvaluind care sunt adevaratele lor sentimente si catre cine se indreapta ele de fapt. Privirea pierduta este acea stare de tacere a ochilor si a expresiei lor. Daca vrei sa patrunzi in sufletul unei persoane, nu cauta a-i studia expresia ochilor, cauta a-i descoperi momentele in care privirea-i se pierde spre orizonturi. Ochii, singurul organ uman ce nu cunoaste imbatranirea, ce nu cunoaste Timpul, prezinta paradoxul de a fi organul temporal prin excelenta. In ei poti citi uneori intreaga istorie a vietii unui om. Vezi in ei durerea prin care a trecut, dezamagirile, biruintele ori reflectia voluptatilor ce i-au prisosit in viata. Dar pentru a-si servi natura adevata, pentru a transcende categoria Timpului, ai nevoie a fixa privirea pierduta. Tacerea Istoriei, a Timpului, ce isi inceteaza pentru o singura clipa vremuirea, momentul cand cunoasterea umana trece de la relevare la revelare.
Acesta ar fi unul dintre momentele cand Tacerea ne dezvaluie adevaratul nostru glas. Un alt moment al fi momentele de reculegere. Un discurs al tacerii, mai elocvent decat oricare altul. Aceasta ne aduce la cea de-a doua povestire pe care intentionam sa v-o istorisesc. Plimbandu-te printre galeriile Muzeului Louvre vei intalni si opera clasicului francez Nicolas Poussin, Et in Arcadia Ego. Scena pastorala, cu personajele compozitiei concentrandu-se toate asupra epitafului de pe o piatra funerara, ce ne aminteste ca Et in Arcadia Ego. Interpretarile oferite acestui tablou sunt numeroase, multe riguros documentate, altele ingenios argumentate, mai toate servind la amplificarea aurei de mister emanata de aceasta opera. Pictura lui Poussin, indiferent de sensurile sale, reprezinta un moment de reculegere par excellence. Tacerea care ne cuprinde pe totii in fata unui pietre de mormant. Piatra insasi, aceasta metafora perfecta a tacerii. Odata asezat in fata acestei opere nu poti a nu observa dubla tacere implicata de contemplarea picturii lui Poussin. Tacerea receptorului, pe de o parte, tacerea personajelor din tablou, de cealalta parte, partea ireala rezervata artei. Tacere la care intotdeauna invita arta, esteticul. Tacere de care ne mai lasam condusi poate doar cand suntem indragosesti se se iveste obiectul iubirii noastre. Tacerece ne permite a ne auzi vocea launtrica, cea amutita de prea multele vorbe ce le rostim neincetat. Traim intr-o lume a morilor stricate, ce raspandesc perpetuu vocabule rostite cel mai adesea fiindca ne temem de efecte tacerii.
-Daca ma ia drept un prost, ne spunem, cand absentam verbal dintr-o discutie despre un subiect pe care nu il stapanim, poate nici nu il indragim.
-Daca ma crede timid, ne temem noi, in fata persoanei pe care o placem. Grabindu-ne a curma tacerea cu orice pret, uneori cu pretul de a rosti ceva stupid, mai intotdeauna de a spune ceva neesential. Toate acestea cand tacearea indragostitului poate spune atat de multe lucruri pe care limbile omenesti nu au fost menite sa le spuna. Suntem nascocitorii small talk-ului, pseudo-remediu al unei fobii moderne, camuflat sub numele de politete, sociabilitate, eticheta sociala.Am pierdut sensul tacerii, intr-o lume a vorbelor desarte. Il mai descoperim din intamplare cand trecem prin situatii inedite, bunaoara poprirea. Atunci ii intelegi rostul si te vezi parte din dialoguri filosofice de mare profunzime.
-Tacere! rostesti tu imperativ catre stomac.
-Ghiortz ! rasuna ultima sa replica inainte de a se supune.
Ii mai descoperim sensul contempland opere precum Et in Arcadia Ego, cand intelegi ca pictura aceasta are forta de a te tranforma in obiectul ei. Fara sa iti dai seama te trezesti citind cu voce tare sau in gand mesterioasa inscriptie, tu insuti devii cel ce marturiseste a fi fost si el parte din Arcadia, acest paradis terestru. Tacerea pietrei mormantale devine sursa propriului tau glas. Una dintre interpretarile cele mai dragi ale picturii lui Poussin este cea dupa care epitaful tradus ca Pana si in Arcadia sunt (eu) se refera la omniprezenta mortii, a nefiintei, care pana si in Arcadia, taram descris precum o a doua gradina a Edenului moartea nu lipseste. Departe de a vedea in asta un ecou al pesimismului, al unui nihilism inainte de nihilism, aceasta avertizare reprezinta o noua Buna Vestire. Ea vorbeste mai multe despre valoarea vietii si pretuirea pe care trebuie sa i-o oferim, nu atat despre amenintarea stingerii. La capatul Tacerii exista intotdeauna Cuvantul, cum insasi opera aceasta o arata. Acel Ego de la sfarsitul inscriptiei nu este altceva decat glasul nostru adevarat, ce isi marturiseste prezenta pana si in Arcadia. O asigurare ca totul va fi bine la final.
Odata devenit ucenic al tacerii, am reinceput sa scriu. Memoriile sunt doar pretext, poprirea doar imbold de a preschimba fila in text, de a-mi pune existenta in context, sa stiu mai apoi, precum pastorii din tablou, dupa ce au citit epitaful de pe piata, incotro ar trebui sa pasesc. Adevarul este ca nu m-am simtit niciodata mai viu ca in momentele de ratacire din prezent. -Ce vreau sa fac cu viata mea in continuare pune mai mult in valoarea Viata decat intrebarea ce-o cuprinde. Asfel ajung la ultima zi din Memoriile unui poprit.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu