Mă pricep la cărți. Mai puțin la relații.
Sunt priceput într-ale cărților prin aceea că le pot înțelege. Nepriceput în
ceea ce privește relațiile, poate fiincă uneori îmi este greu să mă înțeleg
chiar și pe mine. O cale de a uni aceste două direcții disonante o reprezintă
pentru mine scrisul. Scriu pentru că mă pricep la cărți, nu neapărat la scris.
Talentul literar nu a fost niciodată o calitate care să-mi servească drept
certitudine, dar indolența mea cu siguranță este o realitate. Nu pretind că
scrisul este o activitate la care aș excela, la fel cum nu excelez nici la
capitolul modestie; ce citești nu este deci o expresie a unei false modestii.
Scriu totuși pentru că rezultatul acestui
proces este dacă nu o carte, în sensul strict al cuvântului, măcar o bucată de
text, o scriitură cu o formă mai mult sau mai puțin finită.Iar eu mă pricep la
cărți. Jucănd eu însumi rolul de autor al ei, trag speranța că voi ajunge
astfel să mă înțeleg puțin și pe mine. Iar înțelegăndu-mă pe mine, pot spera și
la o mai bună înțelegere cu ceilalți, o îmbunătățire a relațiilor mele cu ei.
Scrisul devine astfel mediu reflexiv, cartea servind drept oglinda care te
ajută să te cunoști pe tine, dar și să relaționezi cu cei din jurul tău. Citind
cele scrise de tine, ei se văd plasați în fața aceleiași oglinzi ca și tine,
faceți acum parte din același tablou reflectat, invitați fiind la o înțelegere
reciprocă. A scrie este asemenea actului curajos de a te tunde singur în miez de
noapte; simți o anumită neliniște care te determină să faci asta și, odată
actul încheiat, te așezi în fața textului holbăndu-te ca-ntr-o oglindă,
poftindu-i apoi și pe ceilalți să-ți scruteze posibilele asimetrii, tremuratul
mâinii când ai așternut cuvintele pe coală, nesigur daca ai ales vocabulele
potrivite, dacă forma textului este una cursivă, necesară, precum o șuviță de
păr se întrepătrunde firesc cu vecinele sale, urmănd armonios firul creșterii.
La fel îți dorești și tu să se întămple cu firul epic al textului tău.
Ca mai toți care se pricep la cărți,
ducându-și mare parte din viață în lumea lor proprie, simt că în unele momente
lipsa de experiență devine pregnantă. Atunci, ca o formă de a compensa, chemăm
în ajutor elementele care însuflețesc lumea noastră, conturându-i dimensiunile,
marcând trecerea dintre lumea reală, care-n ochii noștri și-a pierdut de mult
interesul și propria noastră lume, unde totul este bun și frumos, căci totul
este așa cum alegem noi să fie. N-avem altceva de făcut deci decât să recurgem
la vreo referință care ne este la îndemână. Bunăoară, filmele.
Pentru a atinge problema cărtilor scrise
și a relațiilor am ajuns să vorbesc despre infidelitatea pe care o comitem zi
de zi. Să scriu despre infidelitatea noastră cea de toate zilele. Last Night,
film produs in 2010 de Massy
Tadjedin servește drept un bun exemplu pentru a studia relațiile de
cuplu, ca și relațiile pe care le avem cu noi însine. La o primă vedere
Infidelitatea pare a reprezenta tema centrală a filmului. O reprezentare a
infidelității, lăsând privitorul să fie martor la modul în care ea apare și se
dezvoltă într-o căsnicie altfel fericită și prezentându-I cele două laturi ale
sale. Infidelitatea fizică, de o parte, infidelitatea sentimentală, de alta. La
finele filmului suntem parcă invitați să ne dăm cu părerea asupra gravității
fiecăreia dintre ele, ne punem involuntar în pielea unuia dintre personaje,
judecând ce tip de infidelitate doare mai tare. În tot acest timp, în plan
secund, acțiunea filmului ascunde și un al treilea tip de infidelitate, ce ne
afectează în mod inconștient pe majoritatea dintre noi, fără a băga prea mult
în seama asta. Atunci când iese la iveală, o disecăm cu atenție, apoi căutăm
compania altora care suferă și ei din aceeași pricină și, de cele mai multe
ori, conchidem că acesta este cursul firesc al vieții, trecând peste mult mai
repede decât am face-o dacă ar fi vorba de celălalt tip de infidelitate. Mă
refer aici la infidelitatea față de propria noastră vocație, față de pasiunile
noastre reale, cărora poate am încetat de mult să le mai fim credincioși.
Acțiunea
filmului este comprimată într-o singură noapte petrecută la New York, în care
fidelitatea cuplului Joanna și Michael Reed este pusă la încercare de ambele
părți. Cu o relație de succes de 7 ani în spate, cuplul este supus unui concurs
de împrejurări care testează puterea relației, dovedind în același timp cât de
labilă este linia dintre infidelitate și loialitatea față de cel iubit. Plecat
într-o deplasare în Seattle, împreună cu atrăgătoarea sa colega Laura, Michael
își lasă soția singură în New York, unde aceasta îl revede pe Alex, un iubit
din vremea studiilor petrecute la Paris. De o parte îi avem deci pe Joanna și
pe Alex, regăsindu-se după 2 ani în care orice legătură a lipsit, în timp ce
planul celălalt Michael, soțul Joannei, petrece seara împreună cu Laura, colega
sa ce nu ezită să-și mărturisească atracția pe care o simte față de el.
Lucrurile evoluează de ambele părți, iar la sfârșitul serii Michale ajunge în
același pot cu Laura, ducând actul infidelității până la ultimele consecințe,
în timp ce Joanna și Alex se opresc până la un anumit punct, deși ea nu a
pregetat să-i dezvăluie că încă îl mai iubește, iubindu-l în egală măsură și pe
sotul ei. Infidelității fizice căruia îi cade pradă Michael îi face pereche
infidelitatea sentimentală pe care o comite Joanna. Iar dacă una a luat sfârșit
în camera de hotel din Seattle, cealaltă ne lasă să bănuim că se va întinde și
în viitor, după cum a fost cazul și în trecut. “In the middle of most nights,
when I can`t sleep, I still replay you”, îi spunea Joanna lui Alex. Tipului
acesta de infidelitatea care își are rădăcina în sentimente i se opune infidelitatea
izvorâtă din atracția sexuală ce apare între două persoane, cerându-se
consumată.
Însă
alături de aceste 2 laturi ale infidelității, mai regăsim în film și o a treia
latură, pe care de data aceasta o înfruntă doar Joanne. Cuplul jucând rolul
central în filmul lui Tadjedvin pare a aduce laolaltă două tipuri diferite de
personaje. Soțul, Michael, ilustrează pragmatismul specific masculin, un agent
de afaceri imobiliare ce participă la cine cu colegii de muncă și la întâlniri de
afaceri în afara orașului, unde discută cu viitorii clienți detaliile
construcției unui nou hotel cu funcțiuni ecologice. Cariera sa pare bine
consolidată, deși regizorul nu insistă prea mult asupra prezentării ei. Joanna
Reed, pe de altă parte, aduce o notă artistică în cuplu, fiind un exponent al
aspirațiilor creatoare. Scriitoare, având publicată deja o primă carte, ce pare
a nu fi avut succesul scontat, este prezentată încă de la începutul filmului
luptându-se cu probleme de creație, iar susținerea pe care i-o arată soțul nu
pare a-i clinti scepticismul în ceea ce privește posibilitatea de a începe
lucrul la o nouă carte. Ocupându-și timpul cu redactarea unor articole pentru
diverse reviste de modă lasă constant impresia că este nemulțumită de munca sa
actuală, raportându-se la ea în termeni de cuvinte necesare pentru a umple
ultimul articol. “ I have to dig another 100 words”, spune ea, cu o expresie ce
trădează corvoada ce o aduce scrierea unui nou articol despre accesoriile
vestimentare. Întrebată fiind cum merge lucrul la noua carte, își ferește
privirea și evită să dea un răspuns clar, de parcă îi este chestionată însăși fidelitatea față de sotul ei...
Deși lăsată în umbră de tema majoră a
filmului, munca Joannei ca si scriitoare continuă să revină de-a lungul
desfășurării lui, totul culminând cu discuția pe care o are cu Alex, în cursul
căreia acesta o întreabă franc de ce a încetat să mai scrie. Nu e deloc
întâmplător faptul că iubitul ei din tinerețe, scriitor la rândul său, se afla
în New York cu ocazia publicării noi lui cărși, la fel cum nu întâmplător pare
a fi faptul că dialogul lor din seara aceea se concentreazp asupra unor singure
subiecte: motivul pentru care Joanne nu mai scrie și motivul pentru care
relația dintre cei doi nu a funcționat. Se pare că din nou cărțile și relațiile
sunt puse față în față. Blocajului creator pare a-i corespunde blocajul
emoțional pe care-l recunoștea față de Alex, mărturisindu-i că indiferent de
starea fericită a căsniciei sale, sentimentele ei pentru el nu au dispărut.
Infidelitatea sentimentală pe care o comite vizavi de soțul ei este dublată de
o infidelitatea vocațională, pasiunea pentru scris fiind trădată și ea prin
munca mediocră la care se angajase acum, deși evident îi displăcea. Fidelitatea
față de propria noastră persoană, față de pasiunile care ne definesc pare a
avea legături misterioase cu fidelitatea față de ceilalți. Căci într-un final
dacă nu suntem fideli față de noi, față de valorile care ne conturează ca
persoană, cum putem pretinde apoi să fim fideli față de ceilalți ?
Victime sau autori ai infidelităților
putem fi cu toții, însă într-o măsură mai mare imi vine să cred că ne putem
numi autori ai infidelității vocaționale. Aceasta este infidelitatea pe care o
comitem zi de zi, atunci cînd asemenea Joannei ne așezăm la biroul nostru
corporatist și încercăm a face fără tragere de inimă ceva pentru care nu simțim
nicio pasiune, îndoindu-ne că facem ceea ce trebuie, căutând însă să ascundem
asta de ceilalți sau exhibând-o cu un fals cinism, sau ascunzând-o chiar față
de noi înșine, la fel cum ne-am ascunde față de partener, dacă am fi vinovați
de infidelitate. Descoperirea vocației, atât de comic mediatizată acum, nu este
suficientă se pare, la fel cum se întîmplă și cu prezența unei persoane iubite
în viața noastră. Pericolul infidelității există de ambele părti, cum ne arată
Last Night. Infidelitate ce ar putea fi definită ca încălcarea acelui
Commitment ce se stabilește fie între două persoane, fie între cineva și
vocația sa. Traducând Commitment prin „dăruire” înțelegem mai bine cum
funcționează infidelitatea sau, mai degrabă, fidelitatea. Scrisul, literatură,
luat ca exemplu pentru o vocație înșelată, cere nu doar talent, pregătire, ci
mai ales dăruire, lucru valabil și pentru orice altă vocație. Este curios cât
de elocvent poate fi substantivul aceasta, căci implică un caracter
necondiționat. Te dăruiești pe tine vocației tale, te lași purtat de vocea ei (
vocație, în definitiv, provine din latinescul vox=voce, strigăt), la fel cum
faci și atunci când intri într-o relația. Încrederea este un element esențial
al dăruirii, căci ea nu are neapărat așteptări. Dăruiești pentru că asta vrei,
fără a aștepta un alt dar în schimb. Iar acolo unde nu există așteptări, nu
există nici riscul încrederii trădate. Îndoielile pe seama cărora punea Joanne
al său writer`s block sunt astfel anulate. Ultimul pretext în urma căruia se
ascundea infidelitatea față de pasiunea sa este eliminat.
Este
ciudat cum multe persoane nu pot trece peste infidelitatea partenerilor, dar le
este totuși atât de ușor să fie necredincioși valorile la care țin, iar în
lipsa unei vocații reale, le este ușor să își ducă traiul mai departe,
alimentați de pseudo-valori vândute lor ce ceilalți, în timp ce depun eforturi
pentru a găsi pe cineva cu care să-și împartă acest trai. Căutăm cu mai mult
interes curse de avion la cel mai redus pret, reclame de pe urma cărora am
putea fi fericiții câștigători ai unui iPhone 7, căutăm cu toții acea reducere
fantastică de la Lidl, pentru că într-adevăr o punge de Haribo la 3 lei este
ceva ce nu merită ratat. Iar atunci când suntem suficient de norocoși ne
descoperim vocația, îi suntem infideli. E ironic cât de lesne acceptăm
compromisuri când vine vorba de acest tip de infidelitate ( este doar un job
temporal, chiria nu se platește singură, e dora o perioadă mai neagră…), însă
orice scuză în ceea ce privește infidelitatea romantică pare de neacceptat.
Nu
disperați în a căuta neapărat un sens în cele scrise aici. Totul se reduce la
pura bucurie de a scrie. Mai puțin expunerea sensurilor, mult mai multă
aplicare a lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu