miercuri, 5 iunie 2013

Angoase întru(chi)pate, Solo Show Traian Laie @ Intel Psy, clinică de psihoterapie

Creația lui Traian Laie prezintă ca trăsătură esențială capacitatea sa de a ne plasa în plin vitalism artistic. Termenul, derutant prin prezență sa insolita în vocabularul criticii de artă, se va clarifica de îndată ce vom lua contact cu câteva dintre remarcile teoretice aparținând artistului însuși, care nu a pregetat să ne ofere auto-reflexii pe marginea operei sale. Cea dintâi dintre acestea ar fi aceea care pune originea actului creator pe seama imperativului expresiei, toată creația sa fiind determinată de  necesitatea de a se exprima, de acel nisus formativus pe care Nietzsche îl consideră sursa artelor figurative. Această necesitate de a recurge la artă pentru a răspunde unei chemări ce nu ajunge niciodată la saturație, această nevoie pe care Traian Laie o simte din plin ne poate tenta să îi considerăm operele mai degrabă sub numele de creații expresionisme, dispozițiile afective abordate în fiecare din ele ( crescând gradual de la neliniște, lipsa de echilibru, până la angoasa generalizată ) justificând pe deplin această etichetare. Vorbind despre creația sa, artistul admite cu luciditate că lucrările sale nu se adresează acelui public care așteaptă de la operă de arta o dulce încântare estetică, ci acelora dispuși să se expună unui dialog pe care nu ei sunt cei ce-l inițiază și-l conduc, opera în sine luându-și acest rol, purtându-i de-a lungul unui excurs capabil să le zdruncine starea de echilibru în care se află, contestându-i acesteia  autenticitatea, legitimitatea. Prin această confruntare cu operele realizate de Traian Laie, privitorul are ocazia de a beneficia de același efect soteriologic pe care îl obține acesta prin procesul creației, ce reprezintă pentru el un mijloc de sublimare a tensiunii generate de simplul fapt-de-a-fi-în-lume.  După cum mărturisește el , „când ai în tine o senzație de prea-plin, desenul, ca limbaj, te mântuiește, te eliberează; se transformă într-o voluptate, o beție senzorială și totodată o fugă din meschinul cotidian”. Expresia plastică a acestei tensiunii are deci valențe mântuitoare, la fel cum tensiunea însuși servește drept dinam al creației artistice, pe care o susține, conducând la apariția unui univers distinct, în care artistul, precum un  nou Demiurg, conferă chip acestor angoase tulburătoare.
            Universul imagistic al lui Traian Laie reneagă cu certitudine formele de care e plină realitatea noastră cotidiană, punând publicul în fața unor personaje fantastice, mai bine spus în fața unei alte specii de umanitate, ținând de sfera posibilului, specie ce ar reprezenta un metisaj, un melanj al vechiului model uman cu forme mecanice, cu elemente împrumutate din tărâmul mașinilor. Prezentându-și operele sub numele de grotești, ni se sugerează afinitățile pe care artistul le are cu opera lui Leonardo da Vinci, primul dintre artiștii moderni care a ajuns să se raporteze la om ca la o simplă mașinărie biologică, guvernată de legile mecanicii. Interpretând natura omului în aceeși cheie , Traian Laie duce această observație la un nivel superior, găsind firească re-configurarea lui ( în suita de portrete imaginare, bunăoară ) prin ceea ce am putea numi un pseudo-eclectism om-mașină, din momentul ce între creatorul mașiniilor și creațiile sale nu există decât o diferență de formă, nu și de fond. Figurile grotești, a căror anatomie este perturbată prin intervenția unor părți mecanice, ce vin să remodeleze aspectul lor natural ( cavitățile oculare umplute cu globuri metalice, urechile împestrițate cu decorații capricioase din metal etc ) reprezintă o ducere mai departe, prin mijloacele imaginației, a liniei unei posibile evoluții morfologice. Schimele acestor chipuri hibride, contribuind în mod direct la obținerea expresivității lor deosebite, vin să scoată în evidență nu doar o remodelare a formelor acestei mașinării  anatomice care este omul, ci și modul în care poate fi întruchipat acel mecanism care-l dublează pe cel fizic, respectiv mecanismul psihic. Dacă veacul Renașterii, de la care Traian Laie împrumută unele cunoștiințe tehnice ori motive formale, dacă acest veac atât de important pentru evoluția culturii europene are marele merit de a iniția descoperirea omului din punct de vedere a trupului său, a părții sale materiale, analizată științific, secolul XX completează această descoperire prin revelarea mecanismului psihic care domnește înlăuntrul speciei umane, a acelei entități cunoscută sub numele de suflet, care la fel precum trupul uman, se dovedea a fi tot un mecanism, guvernat de legi care pot fi cunoscute.
            Profitând de aceste descoperiri ale psihologiei, ce au adus o nouă lumină asupra Omului, Traian Laie pornește spre valorificarea lor artistică, creația sa organizată în diferite serii stând mărturie a felului în care analiza unei aceleași figuri poate fi o sursă inepuizibilă pentru creație. Această avântare către abisalul psihologic, ce stă în spatele expresiilor de pe chipul uman, acestă preocupare constantă manifestată în arta lui Traian Laie ne face să alăturăm primului epitet cu care am catalogat creația sa- acela de expresionis, pe cel de suprarealism. Într-adevăr, prin pășirea către această nouă dimensiune observată de științele psihologiei moderne -  exploararea inconștientului abisal - creația graficianului tinde către un supra-realism cel puțin tematic, dacă nu și formal, spre o depășire a limitelor realității furnizate doar de instanța conștientă a psihicului uman, excluzând deci orice intervenția a subconștientului, ca sursă de perceperea un unei supra-realități. Acea evadare din cotidian despre care vorbea artistul nu trebuie luată în sens strict, bunăoară ca transfigurarea locului comun de care vorbea Danto, ci ca pe o emergența a realității conștienței, către o deschidere către dimensiuni accesibile inconștientului. Mândrindu-se cu faptul că „față de Renaștere, am câștigat ceva: am scos arta din Olimpul ei și am trimis-o pe ulițele sordide ale cotidianului”, artistul dorește să arate că arta sa, la fel ca întreaga artă contemporană, a izbutit să-și câștige o libertate superioară celei de care dispunea pe timpul Renașterii, când dominația conștiinței, a intelectului ordonator și dătător de sens era incontestabilă. Prin arta sa, Traian Laie se bucură de accederea la acea formă de libertate aptă să-i ajute la stăpânirea demonilor săi interiori; departe de a se manifesta într-o manieră reactivă, ca răspuns la o comandă formală sau o tendință culturală ori comercială curentă, arta sa se definește prin caracterul său exploziv, spontan, reprezentând efectul unei acumulări interne ce se cere exteriorizată, al unei încărcături viscerale, care are nevoie de să capete o formă inteligibilă. Tocmai natura acestei tensiuni este cea care ne face să nu ne oprim la etichetarea artei produse de Traian Laie ca expresionistă sau suprarealistă ( termeni potriviți, dar insuficienți ), ci propunem înțelegerea ei ca o artă vitalistă, în care se exprimă acel dualitate celebră de care vorbea Nietzsche, îmbinarea dionisiacului cu apollinicul. Sub semnul acestui concept suntem capabilă să ne explicăm acele aspecte stilistice specifice creației lui T. Laie, acel conținut plin de senzualitate, acea violență a instinctelor cărora artistul îi dă frâu liber în seria sa erotică, de pildă ( scene ce prezintă la rândul lor un dualism pregnant, actul sexual  în viziunea sa fiind o aducere laolaltă a ambelor pulsiuni primare, o reunire a lui Eros cu Tanatos, sub forme plastice unde plăcerea se alătură durerii ), conținut menținut totuși sub controlul unei linii sigure, suple, dovadă a maturității tehnice atinse de artist. Lucrările sale reprezentând personaje cântând la instrumente muzicale sunt paradigmatice pentru întreaga sa creație: trupuri cu forme anatomice plesnind de vigoare, cu musculatura bustului accentuată, ținând în mâini instrumente muzicale, îndeosebi de suflat ( saxofonul, de pildă ), considerate încă din Antichitate ca mult mai potrivite pentru celebrarea cultului lui Dionisos, cult orgiastic, senzual par excelence, decât pentru atingerea sublimei armonii reprezentate de zeul luminii Apollo; instrumente care, la prima impresie, sunt chemate să aducă un plus de echilibru acestei figuri tensionate, plină de o vitalitate gata să explodeze. Asemenea figură reprezintă deci o adevărată artă poetică a autorului, o alegorie a propriei teorii artistice la care a ajuns Traian Laie, după o îndelungată carieră artistică, pentru care curenta expoziție se dorește a fi o dare de seamă.

Traian Laie ( n. 1950 ), este absolvent al Universității de Arhitectură „Ion Mincu” ( 1973) și al secției de grafică a Universității Naționale de Arte din București ( 1987). În prezent activează ca artist vizual în mediul bucureștean, făcându-se remarcat îndeosebi prin creația sa grafică, ce a putut fi întâlnită în numeroase expoziții, atât în țară, cât și în spațiul artistic european.


Un comentariu:

  1. Pana la vernisaj, vizitati doua expozitii aflate in derulare:
    Expoziția „Searching” - Universitatea București, Facultatea de Istorie: http://panoramic-tur.com/Proiecte/ExpPictUbuc/index.html
    si
    Expozitia “Art Just Painting” la Metropolis Center - http://www.panoramic-tur.com/Daniel-Turliu/AJP2013/
    Ambele sunt facute de www.panoramic-tur.com

    RăspundețiȘtergere