Printre efectele negative ale sinonimiei se numără uitarea
sensului originar al unor cuvinte deloc lipsite de importanță din limbile
moderne. O vocabulă cu un sens originar bine stabilit, devenită pe parcursul
devenirii istorice a unei limbi sinonim al unei alteia, cu un sens oarecum
apropiat, dar totuși prezentând și o nuanță specifică ce va duce ulterior la
modificarea înțelesului inițial, este condamnată la soarta de a i se uita și ei
sensul propriu, sub înrâurirea cuvântului al cărei sinonimie o reprezintă. Ea
devină simplu sinonim al unui cuvânt cu un sens distinct ( deși inițial
diferența era doar de nuanță), inerția făcând-o să se resemneze cu statutul de
simplă formă golită de conținutul inițial,o formă prin care este desemnat un alt cuvânt. Astfel
credem că se întâmplă în vremea curentă cu verbul „ a publica”. El a devenit un
sinonim pentru a mulțime de alte verbe, cum ar fi „a scrie”, „ a tipări” ori
chiar „a-ți face meseria” de cercetător( ori artist), având în minte teribila
amenințare „publish or perrish”( respectiv „exhibit or die”). Astfel ne-am
îndepărtat și continuăm să ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de înțelesurile
originare ale acestui verb, de ceea ce ne poate spune el în sine. Spre
descoperirea acestei rostiri a verbului „ a publica” se îndreaptă eforturile
noastre din această lucrare.
„A
publica” este un verb care indică o adresare către un public deja existent sau
actul de creare a unui public ? Cum poți însă afirma că publici într-un mediu
unde nu există public? Publicatul ar trebui atunci să devină creare de public.
Dar ce înseamnă de fapt „public” ? O masă de oameni dintr-un anumit context
istoric ? Numai atât ? Eminescu, într-un articol despre cultură publicat în „Timpul” făcea deosebirea,
în rândul unei societăți, între o elită a oamenilor culți ( capabile să creeze
noi valori culturale ), un public cult
( capabil să înțeleagă și să aprecieze munca celor dintâi, fără a avea și
forțele lor creatoare ) și masa incultă sau pe jumătate cultă[1].
Așadar, am avea de-a face cu niște creatori
de cultură și cu niște consumatori de
cultură, aceștia din urmă reprezentând publicul pentru care activează cei
dintâi. Să fie însă acești consumatori un element dat, un apriori ? Sau și ei iau naștere, cunosc apariția ? Nu se poate
vorbi despre consumatorii unui anumit produs înainte de apariția acestuia, nu?
Nu putem concepe consumatorii de brioșe în Evul Mediu ? Atunci nu se poate
discuta nici despre existența unui public cult înainte de apariția produsului
cultural. Apariția culturii este cea care aduce deci după sine apariția
publicului, nu, înțelegând prin public consumatorii de cultură ? Atunci a
publica nu poate însemna a te adresa unui public, deoarece acesta nu există
înaintea actului de a publica, înaintea apariției care îl definește ca și
consumator al lui. A publica devine astfel a crea un public. După indicațiile
logici de mai sus.
Dar
dacă consumatorii unui anumit produs nu sunt condiționați de apariția acelui produs, dacă ei au o
existență în sine și nu prin produs ? Omul, bunăoară, este un
consumator de pâine, de exemplu, dar ceea ce îl face să fie asta nu este
existența produsului, ci o necesitate intrinsecă ( nevoia de a te hrăni). Omul
este prin însăși natura lui un consumator al hranei, iar asta încă dinainte ca
hrana să existe sub variile ei forme. În
potență deci, datorită naturii sale, ființa umană este consumatoare a
acelor produse care răspund necesităților sale înnăscute, fie ele primare, fie
ele superioare. Ajunși în acest punct al discursului nostru, se ridică problema
la factorii ce îl fac să fie consumatorul unei anumite forme pe care o iau articolele ce răspund până la urmă unor
nevoi general umane. De ce, adică, un individ este un consumator de pâine iau
un altul de croissant ? Aici intervine cert o alegere, nemaicontând doar
determinările native[2].
În cazul genurilor deci ( hrana ) existența consumatorilor e în sine, pe când
pentru specii ( pâine ori croissant ) ea se realizează prin ele. A publica ce
înseamnă atunci? Căci opera culturală veritabilă se presupune că e un produs
cât se poate de original, ba chiar unic. Publicul consumator de cultură (
genul) nu există prin ea, deoarece cultura este, până la urmă, o necesitate
intrinsecă a sa. Doar că majoritatea oamenilor optează pentru anumite
specii ale acestei culturi, idealul de uomo
universalis fiind de mult apus. Avem astfel un public al lui Zaha Hadid, un
public al romanelor lui J.K.Rowling sau un public al lui Andrei Pleșu. A
publica lucrări de filozofie înseamnă atunci a te adresa acestui public extins,
care simte nevoia generală de cultură sau unui segment restrâns din el, care
arată o apreciere deosebită pentru filozofie în special ? Căci dacă dorința de
a consuma cultura vine ca ceva înnăscut, consumul filozofiei vine doar după ce
filozofia a apărut ca și „produs specific”, avându-și propriul public deci.
Atunci a publica să echivaleze, până la urmă, cu a aduce pe lume un public nou,
nu a te adresa unuia deja existent ?
Fiecare operă de cultură, luată în unicitatea
sa, prin publicare, aduce pe lume un public nou. De aceea credem că verbul „ a
publica” și substantivul „publicitate” au oarece afinități și de conținut, nu
doar formale, întrucât ambele trimit la actul
de a genera un public ( clientele fiind tot o formă de public ). Publicitatea își propune să creeze un
public, adică consumatori ai unor produse, publicarea
aidoma. Dacă publicarea și publicitatea, în cazul celei dintâi, sunt acțiuni
care se confundă, publicitatea ca și act servește unui obiect străin. În actul
de a publica subiectul și obiectul devin una. Sensurile expresiei „ a face
public” sunt cele directe, adică „a crea
publicul”, nu a te adresa publicului. A te plânge deci de lipsa unui public
este ceva oarecum absurd. Până la urmă tu ești plăsmuitorul propriului public.
Acum se pune problema modului prin care se crează acesta.
Cum
ia naștere publicul unui produs cultural ? Prin publicare. Tautologie ? Un
public ia naștere prin oferire[3],
prin punere la dispoziție. Pentru ca cineva să devină public al brioșei trebuie
să îi oferi mai întâi o brioșă. Prin asta tu reușești să îl atragi în rândul
publicului brioșei, să îți „publici” brioșa adică ( unde publicare = creare de
public). Dar asta înseamnă că avem de-a face atât cu un act de înființare, cât
și cu unul de comunicare. Mai exact de o înființare
prin comunicare. Actul de creare a publicului e consubstanțial cu actul de
comunicare cu un public în potență. O
aducere a publicului potențial în starea de act prin comunicare. Asta să însemne,
până la urmă, a publica ? Atât comunicare ( punere la dispoziția unui public a
unui produs), cât și înființare ( crearea unui public ). Comunicarea, stabilirea contactului și realizarea publicului sunt cele două component la fel de necesare
ale acțiunii de „ a publica”. Și revine din nou analogia cu publicitatea.
Aceasta vede în fiecare persoană un potențial client și nu își îndeplinește pe
deplin menirea decât atunci când izbutește să îl preschimbe într-un client
real. La fel trebuie să se întâmple și cu publicarea, doar că finalizare nu trebuie să fie un contract comercial
( cum, din păcate, avem impresia că se crede astăzi ), ci unul spiritual.
A
publica este un fel de dezvăluire, în
sens heideggerian, de scoatere din ascundere. Privatul trece în zona
publicului, iar publicul în ființare
trece în ființă. Intuitiv, aceste
lucruri ar putea fi făcute înțelese printr-o analogie cu lumea spectacolului
teatral. Căci metafora scenei este poate cea mai aptă pentru a sugera scoaterea
din ascundere. Publicul de la o piesă de teatru inedită spunem că este public de teatru înainte de a vedea
opera reprezentată și public al piesei
respective la finalul ei. Deoarece înainte de a se ridica cortina piesa nu
era publicată, adică făcută public,
ci doar creată; ea nu intrase încă în
comunicare cu publicul potențial. Mai întâi avem de-a face cu un public în
potență, la sfârșit , adică după desfășurarea în timp ( căci teatrul este o
artă temporală ), un public în act. Altfel publicarea ar echivala cu creația.
Între acestea două există, totuși, legături care merită a fi menționate măcar
sumar. Ambele reprezintă o înființare, prima aducând în planul realității ceea
ce avea în sine artistul, a doua
aducând în același plan ceea ce exista în potență în sinea publicului. Ar putea fi gândite de fapt de fapt ca un singur
act, desfășurat în două etape. Fiindcă publicul înființat prin publicare preia
ceva din natura produsului publicat. Omul
contemporan pare a fi intuit acest lucru, definindu-se în mare parte prin
produsele ale cărui public consumator este, prin ceea ce cumpără adică. În
veacul nostru individul crede că se
înființează prin ceea ce cumpără, doar că de fapt lucrurile stau invers,
fiindcă ceea ce cumpără îl înființează.
Poziția lui față de construirea propriei ființe prin consum nu este una activă,
așa cum își închipuie el, ci una pasivă. Nu el își modelează ființa, ci își
lasă modelată ființa. Atunci cum rămâne cu alegerea
pe care ma stabilit că o poate face publicul ? Ea este o realitate, într-un
final. Întâlnim și astăzi tineri lucizi care optează pentru Facultatea de
Finanțe, Bănci, în timp ce alții, mai lipsiți de simțul pragmaticului, optează
pentru Istoria artei. Iar dacă ai cere o explicație a acestei alegeri primului
tânăr, ți-ar răspunde, după ce îți va arunca o privire în care lasă să se vadă
modul în care a reușit să pătrunde până în profunzimi tâlcurile acestei
existențe, deși jun fiind : „deoarece trebuie să te realizezi în viața asta”. Și
nici nu știe ce adevăr rostește. Trebuie să te realizezi, deoarece a te realiza înseamnă de fapt a transforma in actu ceea ce există in potens. De aceea considerăm că
alegerea unui produs cultural publica sau a altuia stă sub legea trebuinței de actualizare a sinelui, formulată de
întemeietorul psihologiei umaniste, Abraham Maslow[4].
Dar această lege este valabilă doar pentru publicul cel mai elevat al unui
produs cultural, întrucât și numita trebuință stă în vârful ierarhiei propuse
de psihologul american. Publicarea crează un public ce începe să fie definit de
natura produsului publicat întrucât el răspunde acestei trebuințe de
actualizare de sine. A ne aminti acum de câte ori nu ne surprindem spunând
despre cartea autorului preferat că parcă a fost scrisă doar pentru noi. Ori
cum o anume piesă muzicală pare a ne ajuta să scoatem la iveală într-un vers gândurile
ce bătuseră îndelung la poarta lumii, cerând veșmintele vorbirii. Asta ne face
să ne întoarcem din nou la Eminescu și la împărțirea lui citată la începutul
lucrării, între creatorii de cultură și consumatorii de cultură, ultimii fiind
caracterizați printr-o lipsă a capacităților creatoare. Îndrăznim atunci să
presupunem că ceea ce îi leagă este această trebuință de actualizare a sinelui.
Această clasificare dihotomică nu este una esențială, ci formală. Ceea ce îi
separă pe oameni în creatori și consumatori este forma prin caută să ajungă ei
la actualizarea de sine, sau la realizarea sinelui. Unii o fac prin creație,
ceilalți, lipsiți de abilitățile creatoare, prin consum, dar un consum
determinat de sinele fiecăruia. Între creație, ca act de actualizare a sinelui
și consum se intrepune publicarea, care durează o punte esențială între aceste
două categorii umane, facilitând satisfacerea acestei trebuințe la cei ce nu au
dăruirea creatoare.
A
publica, am convenit, înseamnă a aduce o modificare în realitate sau mai bine
spus a dezvălui ceva. De natura produsului publicat depinde și cea a noii
realități create. Publicul de emisiuni proaste sau de cărți la fel de proaste
este o consecință a publicării cărților/emisiunilor proaste, iar consecințele
apariției acestui soi de realitate sunt suportate de toți. Aceasta trebuie să
ne facă a ne gândi de două ori înainte de a publica ceva. O condiție esențială
pe care trebuie să o îndeplinească publicarea este ca produsul adus publicului
să reprezinte o actualizare a sinelui creatorului. Doar astfel publicarea își
poate îndeplini menirea de intercesoare între creatori și public. Când nu se
ține cont de această regulă estențială publicarea unui produs cultural se
transformă în act de publicitate, ce vizează simpla comercializare. Iar acest
lucru conduce la situația în care tu nu te
mai definești ( activ ) prin produsul cumpărat , ci te lași definit ( pasiv ) de el. Un adevărat produs de cultură
trebuie să scoată din tine ceea ce există deja acolo, nu să adauge un conținut
străin ție. Din păcate asta credem că se întâmplă în zilele noastre, în care
publicarea sa trasformat în publicitate, iar publicitatea într-un instrument de
prezervare a societății de consum. O reamintire a sensului uitat al cuvintelor
poate că ne va ajuta să trecem cu succes peste asemenea pericole.
[1]
cf. Mihai Eminesc, Despre cultură, în
Despre cultură și artă, Iași,
Junimea, 1971, p.17).
[2]
Lăsăm la o parte, fără a-i desconsidera însă, factori precum cei economici,
sociali ori ai inconștientului colectiv, fiind nefolositori pentru specificul
pe care îl dorim a-l lua demersul nostru.
[3]
Folosim verbul „a oferi” cu sensul luat în legea capitalistă a „cererii și a
ofertei”.
[4]
cf. Motivație și personalitate,
București, Trei. 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu